luni, 26 aprilie 2010

Confesiuni fără glorie

Ninocika de după Katyn

Scriind despre Katyn, memoria s-a fixat asupra atmosferei apăsătoare pe care griul mestecenilor şi dangătul slab al unui clopot venit parcă de dincolo de viaţă ţi-o imprimau pe creier. Decompresată însă, ea aduce la suprafaţă mai întâi drumul de la Minsk pâna la Katyn prin copleşitoarea stepă rusească, întindere nesfârşită care pare a înghite tot, apoi sesisează că drumul e făcut cu un taxi şi nicidecum cu o maşină a gazdelor, lucru de mirare atâta vreme cât supravegherea era strictă şi uneori chiar la vedere, ostentativă, şi rareori aveai prilejul de a fi lăsat vreun ceas de capul tău, şi astfel dai ochi cu Ninocika. Îi vezi de pe bancheta din spate –ea s-a aşezat autoritar lângă şofer, imediat ce taxiul a oprit în faţa hotelului – doar blondul incert al părului şi ţinuta dreaptă, rigidă, exprimată de umerii uşor ridicaţi. Ninocika! Translator, ghid, profesoară, mereu tensionată de ceva, femeie la vreo patruzeci de ani, constituţie, figură, vorbă de rusoaică sadea, căreia şi-acum îi auzi felul în care vorbea la telefon: repeta de parcă-ar fi vorbit cu cineva de la capătul lumii şi convorbirea s-ar fi tot întrerupt “alio... alio…. alio”. În holul hotelului o găseai vorbind la telefon, în micile pauze de la vreo întâlnire de ideologizare căuta un telefon, îi spunea şoferului să oprească şi se înfunda în cabina unui telefon public, la masă pleca de câteva ori şi ştiai că se duce la un telefon.

Nu aflasem nimic despre viaţa ei personală nici măcar în cele 7-8 ore ale drumului de noapte cu trenul de la Moscova la Minsk, deşi desfăcusem o sticlă de coniac “Skandeberg” (albanez) spre a îmbunătăţi ceaiul pe care însoţitoarele de vagon ni-l aduceau întruna fără ca noi să-l fi cerut. Abia târziu m-am dumirit şi mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun de a mă izbăvi de ciocăniturile constante de la uşa cuşetei sacrificând o sticlă de coniac “Napoca”, ăla al cărui ambalaj reproducea un trup de “ţărăncuţă”, spre fericirea celor două femei-comisar însoţitoare şi veghetoare probabil la neîntinarea moralei proletare. Am ajuns la Minsk pe 21 mai, ziua mea şi a Ninocikăi –evident că o chema Elena ca pe orice Nina – şi dincolo de întâlnirile oficiale, dincolo de vizita la fabrica de ceasuri şi la Muzeul lor de istorie, dincolo de mesele plictisitoare şi nesfârşite atâta vreme cât nici măcar o bere nu puteai cere, întreaga sâmbăta fusese un şir de poticneli în a găsi un loc unde să ne sărbătorim, consumând din proviziile cărate de la Bucureşti şi plimbate pe la Moscova. N-aveam unde: la hotel, eu în camera ei sau ea în camera mea ar fi stârnit un val de indignări-raportări la Bucureşti pentru mine, sancţiuni şi probabil darea afară dinspre partea ei. Dar nu atât asta, sau ce şi-ar fi imaginat ei ca se petrece când un bărbat e în camera unei femei sau invers, ar fi fost problema, ci ambalajul, sticla, sticlele. A bea, în plin gorbaciovism, era mai grav decât a călca strâmb. Aşadar, să lăsăm sticlele în cameră nu se putea, la ghenă nu le puteam duce –era încuiată şi cheia era la supraveghetoarea de etaj, să le luăm în geantă şi să ne debarasăm de ele la un coş de gunoi public era şi mai riscant. Gâturile noastre au pătimit întreaga zi, tensiunea şi frământarea ne-au otrăvit-o.

Când am plecat la Katyn, mi-am pus în geantă două sticle de votcă numai aşa, de amorul artei băutului, dar şi din teama că nu le voi mai găsi la întoarcere - cui te puteai plange ca ti-a disparut alcoolul din camera de hotel? În nenumărate rânduri, mi-au făcut cu ochiul şi m-au invitat la un popas padurile ce însoţeau şoseaua, lizierele sau petecele de pământ bătătorit de pe marginea drumului. Rusnacul de la volan nu îmi inspira suficientă încredere încât să-i spun Ninocikăi “hai să oprim pe undeva şi să topim sticlele astea de votcă”. M-am înfundat în bancheta maşinii şi m-am resemnat ca în faţa ireparabilului, cu înţelepciunea şi amărăciunea acestui sentiment adânc cât Groapa Marianelor. M-am înviorat când am observat că maşina părăsise şoseaua şi se îndrepta către un pâlc de copaci, răzleţiţi totuşi cât să poţi observa şi nişte izbe din lemn, pe un drum de ţară. Ninocika a coborât prima şi cu o cheie de cetate medievală a descuiat o poartă pe care altfel un vânticel de stepă ar fi doborât-o oricum. Am intrat într-o grădiniţă, nu mai mare cred de o sută de metri pătraţi, cu dreptunghiuri de izmă, busuioc şi cuiburi de cartofi. Cărăruia dintre straturi ducea către o căbănuţă din lemn negeluit. Uşa s-a dat la o parte doar uşor împinsă, am intrat şi m-am obişnuit greu cu semiîntunericul dinăuntru. Am scos din geantă sticlele, i-am întins una Ninocikăi, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, şi fără să ne mai na zdraviste -uim sau na mir-uim ne-am pus pe băut. A fost cea mai de jelanie băută pe care am făcut-o vreodată: cât am secătuit clondirele niciunul n-am scos o vorbă, ca două momâi, cu coatele pe genunchi şi privirile numai în podea.
În aceeaşi seară, pe la 10, am luat trenul înapoi spre Moscova. Ninocika avea mişcări ferme şi hotărâte. Şi-a pus bagajele în cuşetă, a adus ceai, două pachete de biscuiţi şi o sticlă de suc, după care a închis zgomotos uşa, răsucind cheia.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Sub lupa

Marfă returnată

Autorităţile ruseşti s-au trezit cu un fel de colet: un copil expediat din America. Călătorise singur-singurel, într-un avion, şi avea agăţat un bilet pe care scria să îşi ia copilul înapoi pentru că ea nu-l mai vrea. Femeia îl înfiase pe micuţul Artiom cu vreo zece ani în urmă, iar acum reclama că “marfa” are defecte. Că a avut defecte ascunse, nesemnalate atunci când a achiziţionat-o. Micuţul ar fi avut retard pe care medicii l-au ţinut ascuns. Americanca se consideră păcălită şi zice că după atâţia ani de chin a obosit. De obosit a obsosit şi o altă femeie, româncă de-a noastră din Deva care a avut ghinionul să se înfrăţească în aceeaşi problemă cu mama adoptivă de peste ocean. Copilul pe care l-a înfiat are un retard sever, la 12-13 ani, are un IQ nu mai mare decât a unui copilaş de 3-4 ani, impune un regim special de îngrijire şi creştere, iar ea nu-l mai poate susţine nici material nici sufleteşte. Reclamă aceleaşi vicii ascunse la încheierea contactului (termenul l-am preluat din sfera comercialului, negustoriei – unde, într-adevăr, un contract devine nul în asemenea condiţii!) Problema poate fi întoarsă pe toate feţele: medicale, sociale, umane, psihlogice. Iar cele trei părţi implicate – părinţii adoptivi, medicii şi instituţia adopţiei – îşi pot afla susţinători sau adversari redutabili. Părerea mea este că toţi sunt de incriminat, toţi sunt vinovaţi, tratând adopţia negustoreşte: medicii au ascuns plasând reponsabilitatea unei grave probleme altora, autorităţile pentru că nu au instrumentele necesare evaluării viitorilor părinţi, părinţii care şi-au dorit nu un suflet ci un un fel de “marfă” de calitate: dacă tot e pe alese, şi dacă tot nu e produs propriu, atunci să fie “creme de la creme”. Fără vină sunt copiii. Soarta i-a blestemat o dată. Adopţia părea să fie o reparaţie a unei nedreptăţi comise de părinţi iresponsabili. Au nimerit alţi părinţi care nu-i mai vor. De două ori în viaţă să fii respins, refuzat, părăsit, lepădat asemenea unui balast este o traumă mai greu de dus chiar şi decât boala severă cu care s-au născut. Chiar dacă IQ lor este mic, sensibilitatea nu le-a fost afectată. Intuitiv, sufleteşte, prin acele fire invizibile,dar numeroase, care leagă fiinţele umane dincolo de raţionamente, de logici, de gândiri pozitive, ei ştiu că iarăşi nu sunt doriţi, ba, mai mult, că sunt abandonaţi. Nu există rană mai adâncă şi mai greu de vindecat decât aceea provocată de părăsire, de abandon. Au suferit-o la naştere. Aveau nevoie de o viaţă dusă în căldură sufletească, de siguranţă, de ocrotire spre a se vindeca şi a fi oameni întregi. Teama de a fi părăsit naşte monştri care torturează existenţe, deturnează sensul şi celor mai mărunte acţiuni umane, deformează spiritul uman. Aceasta traumă profundă nu poate fi vindecată decât prin iubire. 
Legislaţia nu permite anularea adopţiei. Aşadar, părinţii adoptivi vor fi obligaţi să îşi respecte contractul încheiat. Fiind vorba de copii cu probleme, instituţiile statului îi vor ajuta, probabil, în latura materială a creşterii şi îngrijirii lor. Nu le pot aloca însă şi o cotă de iubire lunară şi nici nu-i pot obliga pe părinţi să-i iubească. Copiilor le va lipsi singurul medicament de care aveau nevoie. Pentru asta, nu-i nimeni vinovat pentru că toţi sunt vinovaţi.

("Sub lupa" este o rubrica pe care o semnez in saptamnalul "Natiunea" in fiecare miercuri)

vineri, 23 aprilie 2010

ZD - cinci sute

Când am văzut primele machete iar Stelian (Ţurlea) mi-a prezentat proiectul, am fost entuziasmat şi sceptic. Lumea era încă în vâltoarea evenimentelor de stradă. Ecourile lor nu se stinseseră nici în memoria oamenilor nici a a presei astfel încât cuvintele care reveneau obsesiv erau “dezvăluri”, “senzaţional”, “scandal”. Nu numai că aceste vorbe nu aveau ce să caute în noua publicaţie, dar ele erau excluse ca atitudine, ca unghi de abordare, ca fel de a gândi presa. Greu, greu de tot, mi-am spus atunci. – cum să impui şi revistă culturală şi fără, măcar!, un pic de tapaj?! M-am angajat fără ezitări majore si fără ca vreun moment să îmi pun problema cât va dura, asumându-mi cele două principii ale lumii în care trăim - sigurul lucru sigur e că nimic nu-i sigur, şi cel mai stabil lucru este provizoratul. Ambele mi se infirmă acum, în chiar acest moment care a devenit un ritual pentru mine: vinerea dimineaţă scriu pentru Ziarul de duminica (ZD). Şi asta se petrece într-un “provizorat” de zece ani de zile. Adică, aşa cum se poate citi şi pe pagina de gardă, de cinci sute de săptămâni. Jucându-mă cu cifrele, asta înseamnă aproape 3 milioane de semne, adică cinci volume de publicistică de şase sute de mii de semne. Din care, până acum, nu am tipărit decât un singur volum, “Viaţa ca literatură”, Editura Fundaţiei Pro, 2001. Cândva, voi face ordine în tot acest material şi-l voi aduna în cărţi. Mi l-aş putea organiza pe arte: vizuale, ale spectacolului, literatură pentru că libertatea alegerii subiectului nu mi-a fost îngrădită nici măcar cu un sfat, darămite cu o constrângere. Mi-aş putea structura volumele pe campanii sau pe portretistică, pe evenimente sau pe tendinţe în fenomenul cultural. Cel mai înţelept lucru ar fi să rămân la principiul simplu al primului volum care aduna cronologic un an de publicistică în ZD. Pentru că reperele cronologice validează sau invalidează judecăţile de valoare.
Sunt multe satisfacţii legate de această rubrică în cei zeci ani de când, săptămână de săptămână, ea a devenit un reper al existenţei mele nu numai culturale. Sunt şi multe insatisfacţii. Dar ele nu se leagă în sine de rubrică ci de reacţiile pe care unii subiecţi le-au avut vizavi de cele scrise, unele comice, altele de-a dreptul bulversante – un autor reproşându-mi că am mai scris şi despre alţii după ce-am scris despre el “eu sunt unic, nu a fost nimeni înaintea mea şi nimeni nu mai vine după mine”. Vă asigur că nu era nicio notă de umor în afirmaţia sa! Alte amărăciuni provin din felul în care este receptată odată cu publicaţia. Pare că, totuşi, nimic nu s-a schimbat în mentalitatea societăţii româneşti “dacă scandal nu e, nimic nu e”. 
Recunosc că sunt într-un moment de cumpănă: de la numărul viitor ar trebui nu să continui numărătoarea 501, 502 etc ci să o iau de la 1 ca acum zece ani, spre a-mi păstra optimismul, efervescenţa şi să nu îmi fie alterat altruismul. “Eu stabilesc de la bun început, la un interviu, cu cel ce mi-l solicită, să nu îmi pună întrebări despre colegi. Nu vreau să fac reclamă colegilor, nu sunt agentul lor publicitar”. Nici această afirmaţie nu era subminată de vreo undă de umor sau de autoironie!
Renunţând, mi-ar lipsi nu numai în sine racordul la lumea culturală –spre a-mi alege un subiect pentru viitoarea rubrică văd expoziţii, spectacole, particip la tot felul de evenimente, citesc poate tot atât cât un cronicar literar – ci climatul revistei. un climat al respectului faţă de valori, al epurării pasiunilor zilnice şi omeneşti din operaţiunea analizei sau consemnării unui fapt cultural. Zece ani nu sunt, până la urmă, chiar aşa de mulţi şi nici atât de suficienţi pentru a schimba atitudini şi mentalităţi, iar lucrurile bune sunt bune numai dacă au stabilitate!

marți, 20 aprilie 2010

Gazdarii

În fotbal, găzdarii desemnează acei arbitri care, uneori de bună voie şi nesiliţi de nimeni, trag cu gazdele. Se stabilise la un moment dat şi un procent de onorabilitate: 5% în favoarea echipelor ce jucau pe propriul teren, procent al bunăvoinţei şi amabilităţii, care includea şi obiectivitatea, era considerat acceptabil până şi de oaspeţi. Critica literară e mai găzdară decât arbitrii de fotbal - procentul de amabilitate merge deseori şi până la compromisuri ce se văd de la distanţă şi exală mirosuri neplăcute. Cercetaţi anchetele, cronicile literare, istoriile literare, listele de autori şi veţi sesiza cu uşurinţă cum criticii noştri trag cu “gazdele”, dar nu numai tratându-le preferenţial, ci şi menajându-le idiosincraziile. “Obiectivii” noştri critici ştiu pe cine nu place directorul sau redactorul şef al revistei, ştiu cu cine au avut şefii scandaluri (zise “polemici”, civilizat) şi-i rad pe neaveniţi de pe listele lor.. Se stabilesc astfel false ierarhii, se cocoaţă multe mediocrităţi în copacul gloriei efemere. Criticii legaţi prin interese de case editoriale nu vor accepta în ruptul capului că mai există şi alţi autori şi alte cărţi decât cele promovate de gazdele lor. Şi pentru că asta e mentalitatea, dar şi pentru că adesea nici nu citesc ce apare în altă parte. E o modalitate şi de a nu-şi împovăra conştiinţa: decât să le citească şi să mintă mai bine să le treacă sub tăcere pentru că nu le-au citit. Curat ca-n Caragiale” punem banii în buzunarul celălalt şi zicem că am fost"!

luni, 19 aprilie 2010

Cafeneaua critică la Club Control:
Trei prozatori, trei romane recente – cu Ioan Groşan, Constantin Stan şi Cristian Teodorescu

Următoarea întîlnire a proiectului de dezbateri culturale Cafeneaua critică* va avea tema: Trei prozatori, trei romane recente – despre Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu (Editura Cartea Românească, 2009), Trăieşte şi mergi mai departe de Constantin Stan (Editura Pămîntul, 2009) şi Un om din Est de Ioan Groşan (Editura Tracus Arte, 2010) (în ordinea apariţiei cărţilor).
Invitaţi: Ioan Groşan, Constantin Stan şi Cristian Teodorescu.
Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

*

Cafeneaua critică
Miercuri 28 aprilie 2010, orele 18.30-21.00
Club Control
Bucureşti, Str. Academiei nr. 19
(în Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Str. Academiei/Institutul de Arhitectură/Biserica Enei)

joi, 15 aprilie 2010

Asa-i viata! Asa-i viata?

Tot mai des aud justificari ale unor mizerii, josnicii, lasitati: "asa-i viata!".  O viata in care am mai aflat ca exista si "porci" si "semiporci" (cu expresa referire, normal, la barbati). Imi place noul cuvant ("semiporci") caruia nu-i pot aproxima insa concretete pentru ca nu as putea da o reprezentare, in virtutea principiului simetriei, a ceea ce, de exemplu, s-ar chema "semicurva". Asadar, semicurva sau semiporceasca "asa-i viata"! Dar, de fiecare data cand aud asta imi vin in minte vorbele Oanei Pellea:

"Cui sa te plangi, de ce sa te plangi? Pe cine sa intrebi, de ce sa intrebi si mai ales ce vinovat sa gasesti, cand nimeni nu e vinovat? Poate d-asta e si atat de greu de suportat. Ca nu poti gasi niciun vinovat. Pur si simplu asa-i viata. Sigur ca ar fi o ipocrizie sa nu recunosti ca te intrebi: DA' DE CE PIZDA MA-SII ASA E VIATA?"

miercuri, 14 aprilie 2010

De ce (nu) m-as sinucide?

 
Bunul meu prieten Ioan Flora spunea amuzat : « În fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii din baie, mă întreb : să mă bărbieresc sau să ma sinucid ? Dar ce motive aş avea eu ca să mă bărbieresc ?! » Aşadar, există întotdeauna mult mai multe motive să ne sinucidem decât să trăim. Şi cu toate acestea cei mai mulţi dintre noi continuăm să trăim, mai mult - ne agăţăm de viaţă. Sinuciderea nu este niciun act eroic niciunul blamabil. E o imposibilitate de a te mai împăca cu tine, de a nu mai găsi nicio fărâmă de speranţă în ceea ce îţi poate oferi viaţa mâine. Mă refer la acea speranţa că durerea pricinuită de fiecare secundă trăită se va atenua sau va dispărea cândva. Speranţa şi responsabilităţile pe care le avem faţă de cei apropiaţi –pentru că suntem ţesuţi într-o plasă a determinărilor încă de la naştere – ne împiedică, aşadar, sau asta cred în acest moment, să ne luăm viaţa. Deşi, şi asta poate fi o formă a voinţei noastre de a ne oferi argumente. Lungile călătorii seamănă cu moartea. Mai ales cele în care nu ai posibilitatea de a lua legătura cu cei de-acasă. Atunci, în lungile momente în care nu ştii nimic despre ei, îţi imaginezi absenţa ta ca pe o rană adâncă şentru ceilalţi. Te întorci şi observi că nimic spectaculos ori decisiv nu s-a petrecut: viaţa a mers mai departe şi fără tine, ba, mai mult, mai nimeni nu a sesizat lunga ta absenţă din peisaj. Aşa se petrece şi cu moartea: după o scurtă perioadă de timp, nimeni nu va mai observa eterna ta absenţă. Probabil că dacă ajungi la a te împăca cu acest gând, sinuciderea nu mai e atât de greu de înfăptuit! Dacă nu – continui să trăieşti ca şi cum celorlaţi le-ar păsa de tine, de viaţa sau moartea ta.

(Raspuns la ancheta Iolandei Malamen "De ce nu m-as sinucide" din Ziua Veche)

luni, 12 aprilie 2010

Katyn

Istoria, ca si viata,  se întoarce mereu pe acelaşi drum

In urmă cu vreo douăzeci de ani, într-o duminică însorită, am plecat din Minsk spre Katyn, Cu o zi înainte, îmi exprimasem tranşant opinia privind un fals istoric desenat pe o hartă a celui de-al doilea război, hartă văzută la Muzeul de istorie: trupele sovietice erau poziţionate dincolo de Bucureşti în data de 23 august 1944. Spusesem că nu e vorba de o problemă politică sau militară ci emoţională: tatăul meu făcuse frontul şi ştiam unde se afla în acele zile. Probabil spre a mă ideologiza un pic, a doua zi am fost dus la Katyn, pe un drum al armatelor româno-germane spre Cotul Donului şi Stalingrad. Aveam să înţeleg, nu-i aşa, mai bine ororile lor. 
Pas cu pas, vremea însorită a lăsat locul uneia mohorâte, astfel încât la Katyn stătea a ploaie şi albul mestecenilor dăduse într-un gri sufocant. Era cred în 1988 şi, deci, despre crimele sovietice de la Katyn nu se vorbea nici măcar în şoaptă. La Katyn am fost dus să văd ororile războiului. Cătunul din pădurea de mesteceni – de la şoaseaua ce ducea spre Smolensk, până la monument erau vreo 6-7 km pe care orice vizitator trebuia să-l parcurgă pe jos: nicio maşină, niciun autocar nu avea voie să intre pe drumul străjuit de “miresele albe”, cum le numeşte Şukşin. Monumentul, pentru care artistul luase marele premiu Lenin, era cu adevărat impresionant. Artistul refăcuse fiecare casă –arsă de către trupele germane, întregului cătun i se dăduse foc după ce sătenii fuseseră împuşcaţi - prin ceea ce rămâne după un incendiu dintr-o casă de lemn: hornul şi poarta. Hornul era din marmură, poarta din piatra, În centru, un dreptunghi din marmură. În trei colţuri erau plantaţi mesteceni, în a patra – ardea o lumină. Simboliza faptul că în Bielorusia fiecare al patrulea locuitor pierise în război. Din când în când, un dangăt slab parcă venit din unduirea mestecenilor te înfiora.
Mi s-a spus că toate armatele care au încercat să cucerească Rusia au avut acelaşi drum de retragere şi că pe drumul Smolenskului cimitirele sunt istorii suprapuse: peste soldaţii napolonieni erau îngropaţi cei ai lui Hitler. 
Acum, peste trupurile ofiţerilor polonezi împuşcaţi de sovietici în 1940 s-a prăbuşit avionul prezidenţial. 
Istoria, în marile ei tragedii, se întoarce mereu pe acelaşi drum.
Viaţa, viaţa noastră, se petrece exact ca şi istoria întorcându-se pe acelaşi drum spre a repeta aceleaşi greşeli, aceleaşi drame şi, din când în când, chiar aceleaşi tragedii. Ireparabile!

vineri, 9 aprilie 2010

Carte si parte

Mă amuză modernizarea, deformată, a zicalei “ai carte, ai parte!” folosită de către intelectuali în favoarea intelectualului! Adică, vezi, Doamne, cine are studii va avea parte de o viaţă mai uşoară, va tăia din tortul vieţii o felie mai mare şi mai dulce! Eroare! Eroare de două ori: mai întâi că nu la oarece diplomă se referea zicala ci la carte ca scrisoare de recomandare, de un insemn de recunoaştere (Horea duce împăratului o carte –desigur, nu de genul “Orbitor” şi nici una de Coelho – ci un insemn, o “carte”, de recunoaştere ca membru al masoneriei!). şi nici că intelectualii ar avea o viaţă mai bună. Cine are carte – în sensul originar – are parte de contracte grase cu statul, are acces, prin alegeri libere, democratice şi “necărţuite” la statutul de europarlamentar, pentru că aşa “sa-ntâmplat” (după cum scrie Elena Băsescu), are bani cu nemiluita, poze pe rpiam pagină şi adoraţia tinerelor siliconate sau nu. Zicala “ai carte, ai parte” în sens originar, propriu, profund şia devarăta se aplica pentru Parlamentul României, oamenii politici şi fitzosilor din Dorobanţi. Ceilalţi, cu diplome şi cărţi, să se abţină!

PS "De din vale de Rovina/ Graim, doamna, catre tine/ Nu din gura ci din CARTE/ ca ne esti asa de parte"

Clondirul ca clondirul, dar cu onoarea cum ramane?

Băiatul unui poliţist din Craiova a împuşcat o adolescentă care stătea cu chirie în casa familiei sale. Fata a murit! Pentru o asemenea culpă, justiţia a hotărât, deocamdată, că vinovatul trebuie să plătească despăgubiri, morale şi materiale, de 10.000 de euro. Bun cunoscător al legilor, fiul poliţistului a dat în judecată o publicaţie locală, cerând despăgubiri, pentru onoarea sa şifonată, de 50.000 de euro. Ce reclamă tânărul? Că a fost numit criminal de respectivul ziar. Dincolo de dezbaterile deontologice –nimeni nu poate fi etichetat fără un verdict definitiv al justiţiei – rămâne neobrăzarea miliţienească a fiului de poliţist. Indiferent că a fost “omor din imprudenţă” – băiatul s-a împiedicat de covor şi arma s-a descărcat accidental, mortal, direct în capul fetei -, fie că a fost vorba de dereglare de ordin emoţional – în urmă cu mulţi, mulţi ani am investigat cazul unui soldat din unitatea din Alba Iulia care a împuşcat, tot mortal, o adolesecenta, care se pieptăna, în fiecare dimineaţă în dreptul ferestrei ce dădea spre postul său de gardă (o paraanteză: pieptănatul este perceput ca fiind unul dintre cele mai erotice gesturi ale unei femei!) – efectul este acelaşi – moartea unei fiinţe nevinovate.Imaginea unuia care se joacă cu puşca lui ta-su prin casă – puşcă încărcată, neasigurată, teleghidată – şi care omoară – cu voie, fără voie etc. – un om este preţăluită mult mai mult decât viaţa unui om. Aşadar, dacă aceeaşi justiţie va găsi îndreptăţită solicitarea progeniturii de poliţist, el şi familia sa ies cu un câştig de 40.0000 de euro.

E o bună afacere să omori un om, nu?

marți, 6 aprilie 2010

Ingerul de maine

Părintele Iachint era el însuşi parcă o umbră a unui brad. Abia se desluşea în marginea drumului, pierdut în semiîntunericul care îi însoţise de când lăsaseră şoseaua şi începuseră să urce pe drumeagul de munte cu serpentine din ce în ce mai dese, străjuit de o parte şi de alta de pădurea de brazi, intuneric care, acum, era şi mai păstos sub scânteierile celor câteva raze de soare, arzând retina de parcă ar fi fost ace de brad. Stătea nemişcat, uşor adus de spate ca şi cum s-ar fi sprijinit într-un toiag. Îi închină cu smerenie şi le ură de bun sosit, cuprinzând-o cu o privire caldă pe Zina şi cercetându-l pe Serafim rapid, scurt şi pătrunzător de parcă-ar fi vrut să-i afle într-o fracţiune de secundă tainele inimii. Nu se simţi incomodat de o astfel de desnudare a trupului de învelişul care ne ascunde de lume, dar descoperi, în aceeaşi clipă, golul din suflet : nu avea nimic de ascuns pentru că trupul, în amorţire, nu mai putea primi nimic. Cu aceeaşi neputinţă de a înscrie ceva pe sufletul său de cretă primise şi propunerea, neaşteptată de altfel, a Zinei. Ca şi altădată se lăsă purtat de febrilitatea ei fără să întrebe nimic. Atât cât o ştia – în măsură în care putem cunoaşte sau un om ne lasă să-l cuoaştem - , schimbările bruşte de stări, de atitudine, de comportament desemnau tulburări adânci, frământări îndelungate ce izbucneau în chipuri dintre cele mai puţin previzibile : egal, s-ar fi putut călugări sau înfunda cu prostituatele în Crucea de piatră, ar fi renunţat fără pic de milă la teatrul fără de care până atunci nu ar fi putut trăi ori ar fi fugit în lume cu primul bărbat, cel mai la îndemână şi cel mai dispus în acel moment să o urmeze. Nu crezuse în întretăierea întâmplătoare a drumurilor lor în chiar Vinerea Mare şi nici în exclamaţiile ei de plăcută şi minunată surpriză de a-l afla : era în drumul, unul dintre, lui obişnuite, pe Calea Victoriei, bântuind fără un ţel anume, uşor abulic ca un om fără de grabă şi fără de rost. Aşa îi şi întâmpinase propunerea : nu avea nimic de obiectat în a-şi schimba direcţia dacă tot nu avea o ţintă anume, fapt pe care Zina îl observase şi chipul său fu pentru câteva fracţiuni de secundă şters de o pală de întunecare de parcă un nor ar fi trecut prin dreptul său într-o zi cu soare plin. Dar, când îşi propunea sau îşi dorea ceva cu intensitate, Zina era asemenea uraganului – cel mai rău lucru era să i te opui, lăsându-te purtat nu ştiau unde vei ajunge, dar şansele de a nu fi rănit ori chiar strivit erau totuşi un pic mai mari.
Poteca de munte, în pantă abruptă şi umedă, la adăpost de lumină, lichenii cuprinseseră fiecare părticică de piatră, era dusă cu pas egal şi decis de părintele Iachint, fără efort de Zina în ciuda ţinutei sale de oraş din care lipsea doar accesoriul care o individualiza oriunde ar fi apărut : pălăria. Înainte să înceapă urcuşul, îşi strânsese rapid şi cochet părul –mai galben decât de obicei, semn că se decolorase special pentru ziua aceea – cu un batic de mătase, de un roşu aprins, stins şi reaprins în funcţie de apariţia şi dispariţia razelor de lumină ce puteau străbate cetina deasă. Bagajele – ale lui puţine, strictul necesar, ale ei ceva mai consistente, dar nici pe departe atât de voluminoase cum s-ar fi aşteptat Serafim – vor fi fiind aduse în urma lor de unul dintre oamenii schitului. După treisferturi de ceas, fără niciun semn prevestitor sau pregătitor, când ridicară privirile din pietrele potecuţei, pentru că trebuia să ai grijă la fiecare pas pe ce anume sprijini piciorul, rămăseră amândoi pironiţi : pădurea şi întunericul se spărseseră rotund, decupând o poiană de lumină, doar corpul bisericuţei era înconjurat, într-un nimb de negură, străpunsă de flanşa cu cruce. Trebuiră să grăbească pasul spre a-l ajunge pe părintele care nu îşi schimbase ritmul mersului. Se opriră, cu câţiva paşi în urmă, spre a-i imita gestul de a-şi întoarce faţă către sfântul lăcaş, împietrindu-se parcă o clipă, închinându-se mai apoi de trei ori nici larg şi apăsat nici grăbit şi fără smerenie. Se întoarse apoi spre ei cu faţa luminată şi îi pofti spre a se tocmi, a se curăţi şi a se pregăti pentru slujbă. Un şirag de câteva chilii erau legate de un pridvor de lemn, iar părintele le deschise uşile a două dintre ele părând a le spune că pot alege una pentru amândoi ori pot decide a sta separat fiecare în gândurile, reculegerea ori lepădarea, măcar pentru acea noapte a Învierii, de cele lumeşti care strică sufletul, împovărându-l cu mistuirile trupului. Părintele Iachint părea să le spună că orice ar alege, îi va înţelege şi nu-i va judeca pentru că nu este el în măsură să pună în cumpăna dreptăţii şi a adevărului, a păcatului sau curăţeniei ceea ce numai Cel de Sus, în marea şi nesfârşita sa bunătate, poate pune şi judeca.
În acelaşi timp, fără să îşi fi simţit gândurile, ori ca privirile să se fi întâlnit fugar spre a lua o hotărâre comună, Zina şi Serafim se depărtară spre a pătrunde aproape alunecând fiecare în chilia sa. Austeritatea micuţei încăperi era îndulcită de culorile vii ale macatului întins pe pat şi de ghivecele de muşcate, şi-acum înflorite, de pe pervazul ferestrei. Pe o măsuţă din lemn de brad negeluit, o cană de apă acoperită de o broderie şi o ulcică de pământ colorată dar fără niciun motiv floral încrustat, desenat pe ea îi amintiră brusc lui Serafim cât de sete îi era încă de când începuseră să urce. După ce ochii se obişnuiră cu lumina, în fapt cu absenţa ei, din cameră fu surprins să îşi afle bagajul, îngrijit aşezat la capătul patului. Era de mirare nu numai că cel care îl adusese folosise alt drumeag ajungând înaintea lor, dat mai ales că el, ori mai degrabă părintele Iachint, ştiuse de acolo, de jos, că ei vor decide să stea în chilii separate. O ciocănitură ca o părere în uşă îl reaşeză din mirare şi confuzie în realitatea care, iată, se revărsa către el şi prin sunetul clopotului ce anunţa slujba de seară, făcându-l să se întrebe dacă tot ce trăia - acum şi până acum - nu îşi avea înscris un rost pe care nu-l va desluşi niciodată. Un bărbat, probabil unul dintre cei aciuiaţi în mitocul mănăstirii, adusese un vas pentru spălat şi două rânduri de prosoape din tort, aspre, dintre acelea care, frecându-te chiar şi fără prea mare tragere de inimă, fac sângele să se pună în mişcare atât de iute, de parcă ar fi pus la accelerator. Înţelese că trebuie să îi inmâneze el Zinei prosoapele : prezenţa unei femei în incintă nu părea a fi ceva interzis, dar a călca în chilia ei era cu desăvârşire un păcat. O găsi pe Zina stând, aşa cum sezuse şi el, pe scaunul de la măsuţă, cu capul în palme, privind florile din fereastră sau dincolo de ele. Nu îşi schimbă poziţia nici după ce el intră, îi spuse câteva vorbe şi-i lasă cele trei prosoape (cel mare pentru corp, cel mijlociu pentru faţă, iar cel mic probabil pentru picioare) pe pat. Când închise uşa, îşi dădu seama că nu îşi mai aduce aminte niciun cuvânt rostit abia în urmă cu câteva secunde de el sau de Zina.

(fragment din romanul cu acelasi titlu)


Mircea Malita, la Club


A lăsat cartea deoparte şi a început să povestească despre întâlnirile sale cu Sadoveanu, Tristan Tzara, Arghezi. Nu erau dezvăluirile la care poate ne aşteptam, nu se găseau prea multe întâmplări dintre acelea care fac farmecul evocărilor, mai ales orale, dar lângă noi se găsea un om care îl întâlnise şi conversase cu Arghezi, la Zurich, îi ascultase tăcerile îndelungi, parcă într-o abstragere din timp, ale lui Sadoveanu. Şi, dacă ar fi fost după curiozitatea celor prezenţi la a treia şedinţă a Clubului de proză, Mircea Maliţa ar fi povestit până spre hotarul dintre noapte şi zi. 
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.