Confesiuni fara glorie

D’aia parte

În locul părintescului “să fii cuminte”, tata mi-a pus mâna pe cap, iar apoi, în buzunarul cămăşii cu mânecă scurtă, mi-a strecurat ceva foşnitor şi mi-a şoptit “să ai pentru cât stai aici”. Mi-a trecut un şuvoi fierbinte prin trup şi ideea a probabil ceva tainic, interzis, ştiut numai de noi doi m-a făcut să rămân înţepenit. Târziu, foarte târziu în acea zi, mi-am aflat un loc dosnic, cât mai ferit de privirile iscoditoare ale celorlalţi, şi, după ce mi-am pipăit buzunarul pe dinafară de câteva ori, am avut curajul să-l explorez. Tata îmi pusese o hârtie nou-nouţă de trei lei şi două, mult uzate, de un leu. Eram bogat! Eram cel mai bogat copil de şase-şapte ani dintre toţi copiii - verişori, verişoare, vecini, necunoscuţi – pe care îi cunoşteam şi pe care aveam să-i cunosc în vara aceea, prima vară pe care mi-o petrceam undeva la ţară, departe de ai mei, departe de străzile, maidanul, pădurea şi lacurile mele din Andronache. De la aceşti bani a început să se ţeasă un tărâm misterios, un loc al făgăduinţei şi ideea călătoriei ca iniţiere. Visam la acel drum în nopţile de vară când nu mă prindea somnul –iar nopţile erau momentele cele mai grele, mai torturante, mai încărcate de tristeţe pentru că mi-era dor de ai mei şi pentru că mă simţeam singur şi părăsit, pentru că bolta cerească era atât de departe şi pentru că nu puteam dormi. Visam pentru că deocamdată nu aveam curaj să spun ce vreau. Asta ar fi însemnat să îmi deconspir bogăţia, iar presimţirea mai întâi iar mai apoi certitudinea coagulată din ceea ce vedeam şi trăiam zilnic îmi spuseseră că lumea de aici e altfel decât cea de la oraş, că nici verii, nici ceilalţi copii nu mă priveau decât ca pe-o ciudăţenie de care fără îndoială nu e cazul să ai milă. Era simplu – nu eram de-al lor cu săndăluţele pe care nu voiam să le scot de teama ciulinilor şi a colţilor de paie din mirişti, cu pantalonii scurţi la care iarăşi nu voiam să renunţ spre a fi egali lor în chiloţi şi maiourile pe care le purtau. Nu înţelegeam multe cuvinte şi nimeni nu îmi explica, râdeau toţi şi trebuia să descoper singur, singurel ce vrea să însemne “şioi”, lit”, dar mai ales “d’aia parte” şi “depărăţenii”. Ar trebui poate să fi scris exact cum îl auzeam şi îl percepeam eu atunci, într-un singur cuvânt, “daiaparte”. Cu prudenţă, mai mult observând şi băgând la cap decât întrebând de-a dreptul, am priceput că d-aia parte are de toate. O priveam cum se ridică pe un deluşor dincolo de pod, casele îmi păreau şi nu îmi păreau la fel, salcâmii din grădinile caselor erau şi nu erau la fel ca salcâmii de aici, copiii înşişi pe care îi vedeam “d-aia parte”, adică pe malul celălalt al Mostiştei, care în zilele toride ale lui iulie nu mai era decât un şuvoi de apă, iată “misteriosul şioi”, erau şi nu erau la fel ca noi. Dar, mai ales, “d-aia parte” erau bomboanele, adică acolo era singurul magazin unde se aflau nu numai gaz, lămpi şi sare, felinare şi hârtie creponată, ci şi, în imaginaţie mea, munţi de bomboane de toate felurile, dar, mai ales, de toate culorile. Banii mă frigeau în buzunar, nu mă despărţeam niciodată de ei, iar închipuirile nopţii mă turturau. Mai era ceva vreme până la Rusalii, când dibuisem eu că şi aici vor veni teleguţele cu îngheţată, floricele însiropate şi turtă dulce, şi, cu un alai impresionant după mine, am trecut podul spre a ajunge în tărâmul lui “d-aia parte”. Spusesem verilor că vreau la magazin, ei spuseseră vecinilor şi cu toţii au înţeles de ce vreau eu la magazin. S-au adunat să mă conducă, să mă treacă podul –şubred, cu câteva hăuri ce îmi produceau fiori de spaimă -, să mă păzească de « depărăţenii » care creşteau în dimeniuni cu cât ne apropiam de ei. Dincolo însă nu aveam să întâlnim pe cineva, uliţele erau pustii la ora amiezii, la fel şi magazinul întunecos, rece şi mirosind a petrol lampant şi praf aşternut de ani de zile pe baloturile de crep şi dimie. Mi-am obişnuit cu greu ochii spre a găsi în galantar borcanele cu bomboane. Am întins leul –atâta mă hătărâsem să sacrific – şi am luat de jumătate dropsuri colorate şi multe şi caramele – tari ca piatra la început, cleioase şi lipicioase de nu le mai puteai desprinde de dinţi ori de cerul gurii după ce ce le ţineai mai mult timp în gură. Nu faptul că eu nu m-am pricopsit decât cu un bob de drops si cu-o caramea m-a făcut să ţin minte întâmplarea. Cred că ştiam asta şi ofranda era pusă pe altarul viitoarele mele incursiuni, de unul singur, dincolo de pod. Mi-au adâncit făfaşe în memorie cuvintele vânzătorului răspunzând unuia care în întunericul ăla nu avusese decât glas : « Ce-i, bă Petre, cu ăştia, de unde sunt ? ». « De d-aia parte » « Daiaparte » nu putea fi decât ceea ce ştiam eu că este, nu puteam fi şi colo şi colo. Nu înţelegeam că trecând un pod cealaltă parte e luată cu tine. Că e vorba de un pod cât se poate de concret sau că e vorba de unul simbolic totdeauna noi suntem de cealaltă parte în ochii, viziunea, înîelegerea celui spre care trecem. În eseul său despre Cervantes, Ortega y Gasset vorbeşte despre impsoibilitatea de a ajunge într-o pădure, pentru că ea este dincolo de locul unde ne aflăm De departe, pădurea, zice y Gasset, este acel pâlc de copaci pe care îi vedem. Ajungând în marginea sa, ea se proiectează dincolo de noi într-un luminiş care odată atins ne îndepărtează iarăşi de pădure pentru că o vedem din nou dincolo de locul unde ne aflăm. Odată ajunşi într-un loc, dincolo de orice pod, noi suntem nu numai dinspre ci chiar « partea cealaltă », imaginea simetrică a depărtării şi a însingurării. Podul nu uneşte ci desparte două jumătăţi de « cealată parte » care nu vor face niciodată un întreg. Două monade. Iar monadele nu pot fi unite. Prin nimic.

Clubul de proza - a treia intalnire

Cea de-a treia întâlnire a membrilor Clubului de proză va avea loc marţi 30 martie, la orele 17, la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române. Clubul îl are invitat de onoare pe acad. Mircea Maliţa, a cărui lectură promite fascinante evocări ale lui Arghezi şi Sadoveanu. Vor fi prezentate volumele semnate de Marin Codreanu – “Dada”, Eliza Rohan – “Asasinat la Cracovia”, Ion Lazu – “Veneticii”, Tania Lovinescu – “Mă numesc Alzheimer”, Mircea Maliţa – “Minţi senine, minţi învolburate”. Clubul propune lectura tânărului Cosmin Stăniloiu spre dezbatere şi analiză, cu convingerea că este un nume de viitor al literaturii române.

Cronica literara

Mai departe ... şi mai încet
  de Ştefan Vlăduţescu

Cartea lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, (Piteşti, Editura Pământul, 2009), este romanul elegant şi rapid al unei iubiri în viteză care moare în timp ce se naşte. Ţesătura epică se constituie cu prioritate pe o armătură erotică. O poveste de iubire interculturală alcătuieşte scenariul fundamental. În acest cadru generic sunt apoi convocate teme privind formula existenţială, raportul corp-minte, rolul morţii în trăirea vieţii ca aprigă supravieţuire, rostul-sensul lumii, evaziunea în timp şi spaţiu, cunoaşterea.
Un jurnalist sensibil şi delicat, bine ancorat în cultură, cu temele culturale făcute se îmbarcă pe mineralierul „Breaza”, alături de 36 de marinari români. Ruta este Constanţa-Pireu-La Plata-Buenos Aires-Rosario-Paranagua. Sarcina sa, pe care şi-o îndeplineşte cu conştiinciozitate, este ca săptămânal să transmită la redacţie un reportaj. Dar nu pe acest aspect cade lumina relatării epice, ci pe experienţele ce se transformă în conştiinţă ale unui trup şi ale unui suflet deschise la cunoaştere şi atente la prezenţa lor în lume. Naraţiunea ţine permanent cuplat un stroboscop al minţii îndreptate spre corp. Avem de a face, în fond, cu o trăire dublă: corporală şi mentală. Este vorba de o experienţă marcată diacronic la diferite faze ale existenţei. Ideea „Trăieşte şi mergi mai departe” se profilează, sub acest aspect, ca soluţie de ieşire din orice fundătură a minţii, din situaţii-limită, cum le spunea Karl Jaspers şi printre care enumera, ca fiind de prim-plan, boala, vina şi moartea. 
Faptul că viaţa, ca un deteriorabil mecanism, se poate bloca, eul narativ îl sesizează în copilărie. Totodată, el înţelege că din blocajul vieţii omul trebuie să găsească energie să iasă şi să meargă înainte. Uneori, ieşirea ia aspect de supravieţuire. Mintea copilului intră în impas când constată că tehnologizarea a făcut ca iarba de pe stradă să se stingă, să se mineralizeze, să dispară. Pentru întâia dată simte „frica morţii”. Trăirea este accentuată şi de coroanele arborilor care, deasupra străzii fără iarbă, „făceau un fel de tunel”. Acum se imprimă, ca soluţie pentru a te menţine viu, mişcarea: pentru a fi, a te păstra, a rămâne, a fi sigur că eşti viu trebuie să te mişti. Să-ţi mişti mintea, dar mai ales să-ţi mişti trupul. În aceeaşi perioadă îşi verifică intuiţia. Câţiva copii sucombă prin înecare, într-un iulie torid. Băiatul înregistrează moartea lor ca pe o încurcătură corporală personală, ca pe o aporie a minţii. Semnele salvării se revelează în împietrire, în frică, în acceptarea umbrei, în gândul de a merge mai departe. Mintea caută semnale în trup, iar trupul cere minţii o salvare: fiecare împinge pe „celălalt” mai departe, fiecare obligă la mişcare. 

Ajuns în Brazilia, jurnalistul trăieşte o fulgerătoare poveste de dragoste cu o prostituată din zona restaurantului „Winners”. Operaţia de seducţie ce precede orice îndrăgostire, începe prin zâmbet şi privire. Înainte de a avea un nume, Silvana, „fata cu ochi oblici de asiatică” are un zâmbet: „cuceritor şi inocent”. Este aşezată la o masă, „stă şi se uită la tine zâmbind de departe”. Ulterior, jurnalistul o caută „din ochi”, iar ea îl „fixează cu privirea”. Zile la rând este în acelaşi loc şi „zâmbeşte de peste masă”. Canalul prim de comunicare apare ca fiind cel oculetic. Relaţia începe prin solicitarea ca jurnalistul să-i dea 100 de dolari. La întrebarea lui „pentru ce”, ea răspunde „For my smile”. Ea este fata cu zâmbet de 100 de dolari. Îl caută la navă. Îl duce la ea acasă. El descifrează în aceste gesturi un sentiment căruia are posibilitatea şi disponibilitatea să-i răspundă. Simţământul lui intră pe culoarul pe care îl vede lucid: „iubirea şi moartea nu pot fi chemate, ele vin singure” (p. 25). De asemenea, se încadrează pe o altă dimensiune a sistemului său de referinţă, aceea privitoare la femeie, la amantă: „O amantă trăieşte din comparaţii şi, cât ai fi tu de bogat, totdeauna va găsi unul şi mai bogat decât tine”; cuvintele femeilor „trebuie luate în sens propriu, niciodată în sens figurat. (...) În general, ele nu mint nici când fac declaraţii de dragoste”. Ele spun doar un „adevăr al acelei clipe”, „peste o zi nu mai are valabilitate”. Jurnalistul ajunge să resimtă „nevoia de a-i spune (Silvanei – n.n.) că o iubeşte aşa cum nu simţiseşi niciodată nevoia de a-i spune cuiva aşa ceva.”.
Întrucât pe vas are loc un deces, este interogat şi el de autorităţile braziliene. Cu acest prilej se constată că, nefiind membru al echipajului, ar fi pasager ilegal pe o navă. Prin urmare, i se interzice ieşirea din ţară. În acest context, Silvana declară că este gravidă cu el şi-l scoate de sub supraveghere. Curând după aceasta, motonava „Breaza” părăseşte Brazilia. Jurnalistul gândeşte şi trăieşte ideea că pe Silvana n-o va mai vedea niciodată: „Aici există acum. Mergi mai departe spre a putea trăi. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. (...) Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată” (sunt frazele cu care se încheie cartea – n.n.).

Întâlnirea jurnalistului cu Silvana evidenţiază câteva specificităţi: el nu vorbeşte portugheza, iar engleza în uz îi este precară. Ea nu vorbeşte româna, iar engleza sa este deficitară. Din această incompatibilitate, cei doi distilează un avantaj: nu se pot minţi. Ei provin din culturi, chiar din „inculturi” diferite. Totuşi, el este un om cu „temele culturale” făcute şi cu o lectură vastă: se evocă Hemingway, Trakl, Arghezi, prin citări revelatoare. Au formule existenţiale diferite: la el pare să primeze culturalul, la ea sentimental. Au gânduri, aspiraţii şi planuri de viaţă diferite: ea vrea să devină asistentă medicală, el vrea să găsească un sens vieţii, căci conştientizează că viaţa „nu are sens” (p. 85). Dincolo de toate acestea (de limbaj, de cultură, de proiecte de viaţă) cei doi se întâlnesc într-o iubire interculturală clădită pe răbdare, încredere, admiraţie, ascultarea unui om ce-ţi vorbeşte într-o limbă pe care n-o cunoşti, pe dăruire, pe devotament, pe o instantanee simpatie reciprocă. Iubirea interculturală a jurnalistului survine ca o „iluminare”, ca ieşire din „şabloanele existenţei” (p. 95). În viaţa lui, ca eveniment existenţial, ea poate fi asociată cu viziunea străzii fericite a copilăriei şi cu imaginea ieşirii cu pătura în grădină pentru a privi cerul şi, am zice, a pune ordine în stelele universului. Ea intervine ca o fericire în peisajul de viaţă în care „oriunde te-ai duce, trebuie să te iei cu tine” (p. 95) şi în care te tot întrebi „ce caut eu în viaţa mea”. Silvana este fericirea peste care se trece pentru a duce mai departe suferinţa din pricina inevitabilităţii morţii. Ea este fiinţa ce trebuie asimilată pentru supravieţuire: „Ne hrănim din alte fiinţe vii. Supravieţuirea noastră depinde de puterea noastră de a le descompune în particule absolut necesare, ingurgitabile, asimilabile vieţuirii şi supravieţuirii noastre”. Silvana este un port al vieţii. Trăieşti, uiţi şi mergi mai departe: titlul furnizează, degajă şi induce mesajul cărţii.

Din punct de vedere tehnic, romanul ne aduce într-un repertoriu textual familiar şi, simultan, istoricizat. În opinia lui W. Iser, „repertoriul textual” reprezintă materialul prin care textul se raportează la sistemele lumii (Actul lecturii, Piteşti, Paralela 45, 2006, p. 206). Telexul prin care jurnalistul transmite articolele şi casetofonul ce cu cântecul său dă sens nopţii de pe ocean a navei Breaza sunt elemente de ancorare istorică. Mediul geografic este prins în agrafe autentice evocate paratextual în „Precizarea” de la pagina 4: „Pentru a fi cât mai fidel realităţii mediului descris, câteva secvenţe” „au fost documentate din «Memoria focului» de Eduardo Galeano”. Transpar şi sisteme ale vieţii sociale şi literare. În orizontul discursului se ţese o lume credibilă în care titularii dreptului de perspecitvă epică (naratorul, personajele, acţiunea şi cititorul ficţionalizat) se fac vizibili. „Precizarea” se adresează unui cititor prins voluntar în contractul de comunicare epică. Acţiunea are consistenţă şi atrage prin autenticitatea experienţelor propuse şi prin profunzimea trăirii erotice interculturale. Naratorul dovedeşte o conştiinţă lucidă a rolului său de constructor al realităţii ficţionale: „Povestea trebuie povestită de tine. (...) Atenţia trebuie centrată pe narator şi nu pe poveste. Aici e tot farmecul poveştii: că tu crezi că o prostituată care n-a prestat decât un zâmbet câteva ore...” (p. 32). El se dedublează pentru ca, prin această strategie, să accelereze intrarea lectorului pe o cale ferată a interpretării preferenţiale. Naratorul-personaj face o lectură a existenţei sale fictive, chiar de faţă cu lectorul. Se instalează astfel epic o ficţiune de gradul al doilea care dă veridicitate şi expresivitate ficţiunii de gradul întâi.
Gestica de demitizare a propriei poveşti îşi găseşte similitudine în lipsa de încredere postmodernă în marile poveşti. Pentru postmodernul Constantin Stan povestea noastră, istoria noastră mică se supune destinului marilor poveşti şi al miturilor: povestea trebuie tratată cu neîncredere. Jurnalistul lui Constantin Stan, prin chiar neîncrederea sa în faptul că el este cel mai important om pe care-l cunoaşte şi prin îndoiala în legătură cu propria poveste, edifică o suspendare expresivă a neîncrederii.

Mesajul cărţii rezolvitor de probleme de existenţă (trăieşte şi mergi mai departe), materia epică original-interculturală şi arsenalul tehnic elevat fac din romanul lui Constantin Stan una dintre cărţile cele mai expresive ale ultimei perioade. Ea captează şi prin stil, înţeles ca individualizare a formulării. Punerea gândurilor şi trăirilor în inteligibil şi aducerea lor la cuvânt au loc printr-o filtrare ideatică şi de sterilizare tematică remarcabile. Constantin Stan nu scrie orice şi oricum. Ideatica este elegantă, reflecţia asupra relaţiei timp-minte fiind de mare profunzime. Fraza este rodul căutării şi acomodării cuvântului la direcţia gândului şi emoţia trăirii. Ea curge precum materia pe care o generează, o modelează şi o aduce la formă: rapid, fulgurant, fulminant.
Trăieşte şi mergi mai departe este o carte în tonul lumii în care se iveşte. Identitatea creaţiei se suprapune cu manifestările mediului în care apare: de aceea, romanul este şi valoros şi este şi citit. Parcă ficţiunea intră în poezie: „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet” (Peste vârfuri – Mihai Eminescu).

(Ramuri, 3/2010)

Gramatica

"Eu cand vreau sa fluier, fluier!"

Aflat pe buzele si sub condeiele finilor comentatori si mesageri ai culturii si civilizatiei romanesti, filmul cu titlul de mai sus (transcris foarte exact!) beneficiaza de o presa cazuta-n admiratie. Nu l-am vazut. Inca. Dar asta nu ma impiedica sa observ ca titlul ma jigneste,  in statutul meu de cetatean al limbii romane, cu virgula dintre subiect si predicat. Fara ca nimeni sa observe.  Asadar, fratilor

EU, CAND VREAU SA FLUIER, FLUIER!

Cronica

Stefan Dimitriu

Mirajul departarilor

Îmbarcat pe un vas comercial ce traversează Atlanticul, în drum către coastele Americii Latine, tânărul jurnalist fără nume din cel mai recent roman – Trăieşte şi mergi mai departe – al cunoscutului prozator Constantin Stan întreprinde nu atât o incursiune în spaţiul real şi în timpul obiectiv, ce se derulează cu o precizie matematică şi cu o încărcătură de pitoresc demnă de un roman de aventuri, cât mai ales o călătorie în ascunsele cotloane ale sufletului său, pentru a se redescoperi şi, mai ales, pentru a se recompune ca-ntr-un joc de puzzle, în urma uraganului devastator trăit de el nu pe mările şi oceanele lumii, ci în viaţa sa personală, în intimitatea cuibului său domestic, în relaţia cu femeia iubită. Senzaţia de prospeţime a faptelor este dată şi de scriitura modernă, incisivă, alertă, uneori gâfâită, adeptă a unui fel de prezent continuu, ca şi de efectul de distanţare şi, în acelaşi timp, de obiectivare, obţinut prin modul de abordare a naraţiunii, în care personajul principal îşi povesteşte sieşi, ca şi cum i-ar vorbi altcuiva, toate întâmplările prin care trece şi toate sfâşierile sale: Ai aflat că nu, că nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ori: Porţi cu tine doar un singur petec de hârtie, care a fost cândva o scrisoare, ţipătul ei de durere... Ori: Unde ai fost, te întreabă Stelian. Nu ştii. E singurul răspuns cinstit. Probabil că în moarte, ai fi vrut să-i spui, dar nici de asta nu eşti sigur. Pentru tovarăşii săi de drum, jurnalistul a reuşit să devină unul de-ai lor. Pe puntea vasului de 200 de metri lungime şi de 40 de metri lăţime, ca şi în cabinele sau în măruntaiele sale, viaţa (şi uneori, moartea!) curge după tipicul ţării al cărui drapel flutură la catarg. Cu obligaţii de serviciu şi pasiuni de timp liber, cu amiciţii, inamiciţii sau alăturări întâmplătoare de destine, cu trăirea intensă a clipei ori cu nepotolite nostalgii. A muşcat din măr, apoi a sorbit din vin. S-a jucat cu paharul o vreme, apoi l-a băut până la jumătate şi l-a întins către măsuţă spre a-l aşeza pe tavă. Mişcarea i-a dezvelit piciorul până spre coapsă, iar sânul ei drept s-a atins, ca într-un abur, de umărul tău. Nava Breaza este o insulă românească în derivă. Aşa cum în derivă sunt şi sufletele mai tuturor celor care o populează şi o fac să răzbească peste crestele valurilor. Dar nava asta nu este numai un spital al amorului, ci şi un leagăn al lui, ca în cazul căpitanului, care şi-a urcat amanta la bord, sau ca în cazul doctoraşului (de fapt, un biet felcer) şi al telexistului, care, avându-se unul pe celălalt, nu coboară împreună cu ceilalţi pe ţărm, „la dame”. Din plictiseală, cum spune la un moment dat, jurnalistul îşi dă şi examenul de „ofiţer III punte”, deşi gradul îi fusese atribuit în mod simbolic încă de la îmbarcarea pe navă. Bea cot la cot cu ceilalţi, le ascultă aleanurile, joacă împreună cu ei fotbal în magaziile din „pântecele chitului”, înalte de 20 de metri şi goale, la ducere, trăieşte senzaţiile stranii de picătură în ocean ori de nemăsurată şi nefirească linişte din zonele tropicale ale calmului plat. Dar, mai ales, coboară cu ei în porturile de destinaţie şi descoperă aici mizeria, dezmăţul, descompunerea, şi, în mod paradoxal, puritatea şi candoarea unei lumi nebănuite. Şi tocmai aici, în acest iad pământesc, în această Sodomă şi Gomoră a unui port brazilian, în care foşgăiala speluncilor de pe plajă, cu nume fudule (Winners, Stars, Dunau azzul), amorul neruşinat, practicat în hoteluri sordide şi negociat la sume ridicole şi, nu în ultimul rând, cerşetoria cohortelor de copii zdrenţăroşi, roind ca nişte bondari agresivi în jurul noilor sosiţi, pentru a le cere doar o mie de cruzeiros, cu care nu poţi cumpăra nimic, dar o mie de cruzeiros înseamnă mult mai mult decât nimic, şi repezindu-se să-şi ia singuri ceea ce ştiu că nu li se va oferi niciodată, sunt aproape singurele moduri de a-ţi duce şi de a-ţi câştiga existenţa de zi cu zi, tocmai în această lume de târfe, de proxeneţi, de cerşetori şi de tâlhari mai mari sau mai mici, povestitorul-erou-de-roman reuşeşte nu numai să-şi radiografieze, cu o precizie de care nu fusese în stare până atunci, eşecul său în dragoste, drama sa sentimentală purtată până aici, la celălalt capăt al pământului, dar să găsească în el şi puterea miraculoasă de a se ridica deasupra tuturor dezastrelor personale. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată. Spusă aşa, aici, în doar câteva cuvinte, povestea ar putea să pară excesiv de romantică sau chiar uşor desuetă, dar aşa cum o spune Constantin Stan în paginile romanului său, ea are o substanţă şi o consistenţă care-i dau forţă literară, originalitate, putere de convingere. Şi, mai ales, emoţie. Astfel încât eroina romanului său, Silvana, târfa portuară de care se îndrăgosteşte cel plecat peste mări şi ţări ca să uite de dragostea lui pierdută, femeia asta blestemată să-şi vândă trupul pentru a-şi face un rost (cu banii agonisiţi astfel, îşi plăteşte un curs de asistente sanitare), fiinţa asta fragilă şi misterioasă, cu trăsături de bibelou asiatic, făcută mai ales din zâmbete şi din tăceri, este cea care reînvie în el dorinţa de a-şi căuta el însuşi, cu speranţă şi cu încredere, un nou drum în dragoste, un nou ţel în viaţă. Totuşi, când Silvanei îi zboară pentru o clipă gândurile către plajele Tomisului, el o aduce de îndată cu picioarele pe pământ: ce să cauţi tu, fată dragă (...), în lumea aia în care virginele sunt mai prostituate decât voi, târfele cinstite de le „Winners”, în care nevestele vor să fie amante, iar amantele – curve bine plătite? Întâmplările care duc până aici sunt desigur multe şi de o infinită subtilitate, şi trebuie să citeşti cartea pentru a le afla. Ceea ce trebuie spus, însă, este că, pătrunzând cu ingeniozitate în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc şi, în acelaşi timp, conducându-ne cu dezinvoltură şi cu simţul detaliului semnificativ, nu de puţine ori aventuros, printr-o lume pe cât de reală, pe atât de puţin cunoscută şi înţeleasă, Constantin Stan reuşeşte să ne captiveze cu un roman original şi profund, de o maximă concentrare şi de o generoasă deschidere către bucuriile şi tristeţile vieţii. 

Confesiuni fara glorie

“Ambasadorii” sau de la ce distanţă trebuie privit un om

Celebrul « Ambasadorii » al lui Hans Holbein a fost privit, evaluat şi integrat cel mai adesea figurativului, fiind considerat o realizare remarcabila a portretisticii. Doi impozanţi bărbaţi, cu o bogată şi elegantă vestimentaţie, având în mâini ceva ce par a fi insemnele celor ce vestesc, ce aduc importante veşti, te privesc, pe tine, cel din faţa picturii, cu semeţie. Interiorul, sala, biroul, reşedinţa, este şi el îmbelşugat şi elegant. Întregul impune solemnitate. Multă vreme unii cercetători, specialişti în artele plastice, au integrat pictura lui Holbein în fantastic fără a produce argumente altele decât stranietatea pe care, de fapt, o resimţi în faţa sa. Desigur, sunt multe obiecte ce induc ideea unui mesaj ascuns pe care Holbein vrea să ni-l transmită, dincolo de portretele celor două personaje reale la 1533 când a fost pictat tabloul. Lăuta cu o coardă ruptă (simbolizând prin asta frângerea, cântecul întrerupt, deci, moartea), instrumentele astronomice (cele ce, nu-i aşa, măsoară timpul, mişcarea astrelor care decid destinul oamenilor), globul terestru, cartea deschisă, crucifixul, pumnalul pe care unul dintre cei doi îl ţine în mână se aşază într-o ordine îndelung probabil chibzuită, în planuri distincte şi fără îndoială simbolice. Fiecare element al tabloului este pictat cu o minuţiozitate aproape de pedanterie, într-o practică a mimesis-ului, o dominantă a vechii arte clasice greceşti. De aceea, este şi mai straniu obiectul ce se află între cele două personaje complementare (semeţ, bogat, îndrăzneţ –unul, smerit, sobru, modest – celălalt), un obiect alungit, sclipitor şi fără corespondent în realitate. Pur şi simplu, nu-l recunoaştem ca fiind din universul nostru domestic. Deşi depărtate, cele două personaje sunt imperceptibil legate prin acest straniu obiect. Abia privit din dreapta, de la 3-4 metri distanţă şi de undeva de pe un piedesta nu foarte inalt, obiectul ni se va arăta ce este el cu adevărat - un craniu omenesc. De aici, interpretările sunt –şi au fost- nenumărate. În opinia mea, Holbein ne trimite nişte mesageri – « amabasadori « - ai morţii spre a ne aminti că în tot ce se află în jurul nostri, dar şi în ce simbolizează ele, se află vanitatea şi că totul este guvernat de moarte, ce leagă smeritul şi orgoliosul, bogatul şi sărăcul, îndrăzneţil şi umilul, războinicul şi cărturarul.
Dar, mai cred că mai putem descifra în parabola lui Holbein un îndemn de a privi pe cei din jurul nostru. Vrea să ne spună că există o distanţă şi un unghi de la care trebuie să-i privim spre a descifra ce mesaj ne aduc. Fiecare poartă în el, cu el un astfel de mesaj pe care-l deformează (anamorfotic) asemenea ambasadorilor lui Hans Holbein. Aşa cum nici marele artist un a lăsat niciun reepr al distanţei sau unghiului exact din care trebuie să-i cercetăm pictura, tot astfel niciun om nu ne va da un reper care să ne ghideze în devoalarea semnului pe care ni-l trimite. În plus, dacă tabloul lui Holbein e până la urmă static şi, deci, el poate fi cercetat dându-i ocol, apropiindu-te sau depărtându-te, de sub el ori de deasupra centrului optic, cel de lângă tine este mobil, în mişcare şi deseori asemenea Lunii: mişcându-se odată cu tine spre a un-i putea vedea niciodată cealaltă faţă. Şi, totuşi, există un moment în care găseşti distanţa, unghiul şi lumina în care descifrezi al cui ambasador este. Şocul este puternic pentru că, în fapt, atunci îţi dai seama că de tine e vorba. Exact ca în tabloul lui Holbein: ambasadorii morţii pe tine privesc, despre moartea ta e vorba, despre efemeritatea vieţii tale e vorba, despre cât de trecătoare sunt cele ale vieţii tale lumeşti.

Confesiuni fara glorie

“Îţi afunzi picioarele în zloata murdară a străzii, pe rând, ridici ochii. Vezi feţele unor necunoscuţi părând să-ţi zâmbească sau ignorându-te sau încruntându-se la tine. Aştepţi ca unul din ei să-ţi arunce o vorbă, aştepţi. Aştepţi. Vorbele se schimbă între ei, pe rând. Dar nici măcar între ei nu vorbesc. Priveşti o vitrină, un stand, un panou sau un afiş. Imposibil de realizat un dialog cu o vitrină! O vitrină discută numai cu buzunarele tale. Sau numai buzunarele tale pot discuta, tu nu!”
Pasajul de mai sus face parte din nuvela lui Mircea Nedelciu “Aventuri într-o curte interioară”, din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1979, la editura Cartea Românească. Textul fusese citit la cenaclul Junimea cu mulţi ani înaintea tipăririi lui Îmi amintesc ce impact extraordinar a avut asupra noastră, nişte studenţi la Litere pe care banii nu-i dădeau afară din casă. Aş spune dimpotrivă: ne împovărau de griji şi tristeţi, de frustrări şi singurătăţi. Eram tineri şi voiam să trăim. Voiam să ne cumpărăm cărţi, să mergem la film şi la teatru, voiam să ne bem cafeaua cu frişcă (1,90 lei o cafea mică!) la barul de la subsolul Arhitecturii, voiam să lenevim sub soarele toamnei sau primăverii la grădina Cina sau la terasa Dunărea, voiam blugi Lewi’s, voiam cămăşi în stil italian şi tricouri imprimate, voiam să ascultăm pianul din barul Dunărea, privind către construcţia Intercontinentalului, bând şi noi un coniac fin şi nu romul Jamaica de la Asan, un băruleţ la parterul blocului căzut la cutremurul din 1977, Continental Nu numai vitrinele ci şi barmanii, ospătarii, vânzătoarele de la librării, colegele sau fetele de la ceaiurile sau seratele studenţeşti, cu toţii, nu vorbeau decât cu buzunarele noastre. Poate că până-atunci nu ştiusem. sau poate ştiusem şi până-atunci, dar din pudoare nu voisem să acceptăm. Venise Mircea cu “Aventurile...” sale să ne spună şi să ne facă îngrozitor de trişti în duminica aia: “O vitrină discută numai cu buzunarele tale”. Eram tineri, inocenţi. Adică, ne puteam purta sărăcia în demnitate. O acopeream cu scrisul nostru, dar mai ales cu speranţele, cu visurile noastre pe care le legănam ca pe pruncii pe care ni-i dorim să crească mari şi frumoşi. O mai fituiam când luam bursa şi ne desfătam plătind cărţile luate de la Nela, librăreasa Facultăţii, pe datorie, ne răsfăţam cu bulete sau crochete de caşscaval şi cabernet de Sâmbureşti la Capşa (în braserie nu în restaurant, acolo mergeau clasicii intraţi în manuale, cum era cazul lui Marin Preda), scăpam boii o noapte sau două la “Pui de Urs”, în Rahova, sau la “Boema”, or "Lido" şi...gata. Înapoi, la cursuri, la seminarii, în biblioteca facultăţii, prin anticariate, prin Cişmigiu la plimbări sărace şi sănătoase. După primul an, când am început să public în revistele literare, cu precădere în “Luceafărul”, îi luam cu mine lunea, când se plăteau colaborările, la Şosea, (acolo era sediul USR, acolo era raiul-raiurilor pe pământ – casieria) să ne înfundăm la grădina “Doina” punându-ne halbe de bere şi în cap, alături de alţi corifei, fericiţi în acea zi, ai literaturii române.
Eram studenţi la Litere, eram poeţi (indiferent de ce scria fiecare – poezie, teatru, proză, critică), eram inocenţi şi credeam cu tărie că banii trebuie să se ducă aşa cum vin, repede ca apa de munte, eram atât de naivi încât nu aveam simţul proprietăţii şi credeam că fiecare sută de lei trebuie generos cheltuită în grup, cu grupul şi pentru grup. Studentul cinstit şi sărac stătea la cămin, îşi vindea cartela şi făcea “banda” o lună întreagă (a face banda însemna a aduna cu grijă din porţiile neterminate şi lăsate pe banda rulantă ceea ce era decent de mâncat!) banii împrumutaţi se înapoiau până la centimă, cine n-avea era convins că nici nu-i trebuie ori învăţa sa trăiască astfel încât să nu aibă nevoie. Nimeni nu sărea peste umbra...sărăciei sale pe care şi-o purta cu demnitate nesfidătoare.
Atunci, credeam cu tărie că sărăcia e pasageră şi necesară. Aveam noi aşa credinţa că pauperitatea ne dă putere creatoare şi că asemenea pojarului e bine să o ai la timpul cuvenit pentru că mai târziu e tare periculoasă. Şi care e vârsta mai potrivită sărăciei decât tinereţea, nu? Râdeam de vorbele lui Creangă “...dar nici sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt niciodată n-am fost!”, convinşi că nouă nu ni se va întâmpla pocinogul. Dar “râuri au secat în albie” (vorba lui Călinescu), iar în locul frumoasei sărăcii de tinereţe a apărut tot o sărăcie, dar una îngrozitor de hâdă. Seamănă a muma pădurii, rânjeşte şi vorbeşte cu limbaj de cluburi şi cafenele de Dorobanţi către noi. Vitrinele, publicitatea şi oamenii de lângă noi nu mai vorbesc nici măcar cu buzunarele tale, prea puţin încăpătoare pentru cât de bogate sunt nevoile. Ele vorbesc cu conturile tale, dacă le ai. Şi conturile tale vorbesc cu ele, tu nu. E un dialog fără cuvinte, doar în cifre, sobru, elegant- si atat de "louche", totusi - ca intre doi gentlemeni care ştiu codul onoarei banilor. Pe tine nu te întreabă nimic. Nu, nu, chestiuni omeneşti nu te întreabă –ca să nu îşi răcească o accesare degeaba: se percepe comision, impulsul costă, oricum timpul e bani-, nici măcar aşa, convenţional şi îngăduitor: “auzi, că tot nu veni vorba: ce mai faci?” fără ca măcar să mai aştepte ca tu să-i răspunzi.

Radu Voinescu
Un prozator de cursă lungă

Recentul roman Trăieşte şi mergi mai departe (Editura Pământul, 2009) confirmă, dacă mai era nevoie, unul dintre cei mai serioşi prozatori ai literaturii noastre de azi, cu o carieră construită poate mai puţin spectaculos la nivelul receptării, al celebrităţii, ca să fiu mai explicit (deşi nu lipsit de recunoaştere prin premii literare – ba, dimpotrivă, cum voi arăta mai departe –, şi deşi în prezent autorul este preşedintele Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), dar cu soliditate. După un debut relativ timpuriu pentru un romancier, la 28 de ani, cu Carapacea (1979), au urmat Nopţi de trecere (1984, Premiul revistei „Luceafărul”), Vară târzie (1985), Provizoriu, Sud (proză scurtă, 2000, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România), Deadline (2003), şi Gerda (2004, Premiul Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
Trăieşte şi mergi mai departe este un roman scris în bună înrudire cu scriitori care se bucură de notorietate mondială, cu Émile Ajar/Romain Gary, cel din Ai toată viaţa înainte, cu Javier Marías, Ben Okri sau Frédéric Beigbeder. Constantin Stan pune aici în discuţie, într-o poveste simplă, condiţia omului. A unuia obişnuit, cu care viaţa nu e cine ştie ce generoasă, mai curând e chiar suprarealist de absurdă, dar care, totuşi, trebuie să-şi continue drumul. El integrează, parcă, această poveste în filosofia existenţialistă, mai precis, în teza acesteia că existenţa umană este o existenţă întru moarte, paginile despre moarte şi despre viaţă, în general, fiind numeroase în carte. Un ziarist, cu toate acestea, un om neimportant în plan social, pentru că nu se deduce de nicăieri că ar avea o carieră de succes, se îmbarcă pe un vas al marinei noastre comerciale (desigur, pe vremea când aveam o marină comercială) şi călătoreşte spre câteva dintre porturile Americii de Sud, „cu motonava «Breaza», pe ruta, Constanţa–Pireu–La Plata–Buenos Aires–Rosario–General San Martin–Santa Fé–Rio Grande–Paranagua”. Mediul sordid al portului Paranagua, atmosfera tavernei „Winners”, unde se adună prostituatele şi, în căutarea lor, marinarii, sunt descrise cu o autenticitate al cărei realism vine, cum avertizează autorul pe contrapagina de gardă, din cartea lui Eduardo Galeano, Memoria focului, şi a căror poeticitate rezultă, pe de-o parte, din stilul personal al lui Constantin Stan şi, pe de alta, din întrebuinţarea în povestire a persoanei a doua singular. Această modalitate narativă a fost întrebuinţată de Michel Butor în La Modification. În literatura română, în afară de cel care scrie aceste rânduri (a se vedea povestirea „Perfecţiunea”, scrisă în 1993, din volumul Erezii pioase), şi de Constantin Stan, acum, nu ştiu dacă a mai fost adoptată de cineva. Preocuparea romancierului pentru problemele de narativitate este dezvăluită, aparent în treacăt, chiar într-unul dintre pasajele acestei cărţi.
O iubire eşuată, rămasă acasă, de fapt, trăită mai mult de personajul narat (nu-i aşa că e interesantă manifestarea acestei persoane a doua!?), o femeie (Maya; să nu uităm ce reprezintă Maya în mitologia hindusă!) care se poartă oarecum ca o târfă, adică neimplicat, în contrast cu relaţia cu o târfă autentică, de „profesie”, din ultimul port dintre cele enumerate mai sus. O prostituată, Silvana, care – aparent inexplicabil, sau explicabil prin tristeţea şi însingurarea pe care o poartă cu sine personajul central, care cheamă o altă însingurare – se comportă ca o femeie adevărată. Dar jurnalistul nu rămâne în portul brazilian unde chiar autorităţile, cu complicitatea fetei „muncind” ca să-şi plătească studiile de asistentă medicală, îi înlesnesc legalitatea fixării în respectiva ţară. Se reîmbarcă, fugind, pe ascuns, alături de marinarii care vor petrece în noaptea neagră de pe Atlantic, beţi, horcăind cântece „de acasă”: „Mai întoarce, Doamne, roata!”... Probabil pentru că el s-a convins, sau i s-a inculcat asta, cum spune la un moment dat, că viaţa sa nu are vreun sens, poate în afară de acela de a o trăi pur şi simplu, fără angajament, fără memorie (cu excepţia unor scurte episoade legate de Maya, ca şi de alte câteva întâmplări, timpul naraţiunii este prezentul), fără speranţă: „Nu există nici ieri şi nici mâine. Aici există acum. Mergi mai departe spre a putea trăi. Fute şi pleacă. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. Trăieşte. Trăieşte. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată.” O filosofie rudimentară, dar, într-un fel, esenţială, profundă deşi nesofisticată, pentru că este elementară, care e a majorităţii oamenilor, sugerează tonul textului.
Mai este de notat şi veridicitatea cu care, fără a cădea în capcana paradei de limbaj tehnic, aşa cum se mai întâmplă, autorul vorbeşte despre viaţa pe mare, pe un vas comercial. Românesc, cu tot ce decurge de aici, de la dramele sau tragediile umane la contrabanda măruntă cu ţigări şi băuturi. Totul spus cu un stil poetic indiscutabil, un stil profund şi acaparant. Chiar dacă – sau mai ales pentru că – pe alocuri se recunosc trimiteri precum „somnul lua vamă până şi pietrelor din caldarâm” (Eminescu: „Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă...”
Este, de aceea, uimitor să întâlneşti într-o carte atât de valoroasă, inadvertenţe lexicale, uneori amuzante, alteori supărătoare, deconcertante, în orice caz. Spre exemplu: „dracu’ îi punea să se aţină de noi” [corect, am în vedere şi contextul în care apar aceste expresii în carte: să se ţină după noi]; „pliantele de avertizare asupra riscurilor de a contacta maladia” [corect: de a contracta]; „fete genul scandinav sau german” [corect: germanic]; „astea urâte se încropesc de o Cola” [corect: se învârtesc de]; „vei fi botezat cu un amestec de ulei ars cu dero la fiecare nouă mare pe care o treci” [corect: amestec de ulei ars şi dero]; „acoperindu-i practic doar sexul” [corect: acoperindu-i, practic, doar...]; „v-aţi tolănit pe scaune” [expresie neconformă, „a se tolăni” însemnând a se aşeza alungit pe ceva, în nici un caz un scaun, doar dacă e vorba de, să zicem, o pisică tolănită]; „o luase înainte pe culoarul scufundat în semiîntuneric” [corect: cufundat]; „biserici creştine, case de rugăciuni, moschei” [„biserici creştine” este pleonastic]; „să-şi înşface colţii” [corect: să-şi înfigă colţii] şi încă destule altele.
Aproape inexplicabil cum un scriitor cu un atât de profund simţ al stilului cum este Constantin Stan poate comite asemenea erori de expresie. Pe de altă parte, este ştiut că nu puţini dintre monştrii sacri ai stilului „scăpau” neglijenţe cu duiumul, fiind nevoie de redactori de carte extrem de înzestraţi, de muncitori şi de aplicaţi pentru a netezi toate asperităţile lăsate pe fiecare pagină de manuscris. De pildă, se spune despre Marin Preda că şi-a scris cu destule incongruenţe de acest fel textele, fiind nevoie de intervenţia masivă, meticuloasă, a Getei Dimisianu, dar şi a altora, pentru ca textele lui, cel puţin cele din ultima parte a creaţiei, să fie egale cu ele însele. Numai că, astăzi, în România, pentru că în alte ţări lucrurile se prezintă normal, scriitorii ar trebui să ia aminte la faptul că meseria de redactor de editură a încăput pe mâini mai puţin pricepute, că editorii înşişi nu mai pun atâta preţ pe redactarea îngrijită, că nu mai sunt destui aceia care să ştie şi să mânuiască la perfecţie sau aproape la perfecţie limba română. Scriitorul are nevoie să fie cu ochii în patru la paginile care-i ies de sub mână, astfel încât cartea, „produsul final”, să aibă forma cea mai bună din punct de vedere literar, lexical. Între altele, un redactor (sau măcar un ochi diferit de al celui care a scris) probabil că ar fi observat că pe câinele comandantului navei îl cheamă Cook (se poate bănui o trimitere la vestitul navigator James Cook) la pagina 97 şi Cox la 135. 

Dincolo de aceste observaţii, care se vor şi o atenţionare cu privire la modul în care se lucrează azi în cele mai multe dintre editurile de la noi, Constantin Stan se dovedeşte, încă o dată, cu această carte, unul dintre acei romancieri care dau coerenţă şi soliditate unei literaturi. Trăieşte şi mergi mai departe spune o poveste simplă, cu o excelentă tehnică de prozator, fiind una dintre acele cărţi care rămân în memorie.

(Sud, nr. 1/2, 2010)

Violenta fiintei umane

Televiziunea franceză a realizat un experiment spre a evalua reacţia publicului la violenţă: un participant la un concurs era pedepsit pentru fiecare răspuns greşit afministrându-i-se şocuri electrice. În niciun moment, publicul nu a cerut clemenţă pentru “nenorocit”, ba, dimpotrtivă, a reacţionat până la delir când tensiunea ce trebuia să-i străbată corpul celui aflat pe scaunul electric creştea. Doar câţiva participanţi la acest experiment –şi care nu aveau ştiinţă că, totuşi, este doar o simulare – au fost cuprinşi de milă şi au refuzat administrarea pedepsei. Imaginile nu difereau cu nimic de acele spectacole de ev mediu în care mulţimea era isterizată de plăcerea de a vedea decapitări, arderi pe rug sau torturi. Aşadar, natura umană nu este funcţie de civilizaţie, tehnologie, educaţie. Nimic nu pare a produce o plăcere mai mare decât a bedea durerea celuilalt, nimic nu pare a exercita o fascinaţie mai puternică decât aceea de a-i produce celuilalt răul, de a-i pricinui suferinţa până dincolo de suportabilitatea umană. Chpul se desfigurează, trupul intră aproape în fibrilaţie, mintea e în transă în acele moment. Fiinţa angelică de până atunci se transfigurează în plăcerea de a produce răul: fizic, psihic, sufletesc.

Azorel si Eminescu

Fiind în juriul unui concurs de poezii scrise de elevi –de la clasa I până la clasa a VIII-a –, am citit peste 500 de “lucrări”, cum cu duioşie le numesc doamnele învăţătoare şi doamnele profesoare. Subiectul preferat, covârşitor, strivitor de covârşitor al poeziilor era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsi căţelul. Că era viu sau de pluş, căţelul se chema la fel - Azorel. La discuţiile avute cu autorii selectaţi pentru a fi publicaţi într-o culegere, i-am întrebat şi despre lecturile lor. Poetul preferat, nu majoritar, covârşitor de majoritar – Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de la Sf. Sava mica întâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului –administrat, condus de ei, nu de un profesor! – la o şedinţă care punea în discuţie clişeele. Au părut un pic nedumeriţi de povestioara mea cu morală inclusă. Clişeul poate trece nestingherit prin pagini, cu capul în nori şi fală de originalitate, dacă nu-l recunoaştem ca atare. Despre cum îl recunoaştem în literatură şi în viaţa de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteţii liceeni, ajungând la o concluzie veselă, spre a nu cădea în păcatul clişeelor din orice dezbatere, gravitatea: adoptăm clişee pentru a ne face viaţa uşoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comun îngraşă... Şi continua după o pauză parşivă: ...abia mai tarziu tâmpeşte!

Fragilitatea perceptiilor

Suntem o piaţă atipică! Sau poate suntem doar o piaţă necercetată. Şi-atunci înlocuim judecata provenită din studii cu percepţia. Mai comun spus: aşa ni se pare nouă că stau lucrurile. S-a acreditat –şi se repetă pentru că pare ceva de bon ton – că trecutul, că istoria, că tot ce s-a întâmplat înainte ca publicul să ia act în ce lume trăieşte nu mai prezintă interes. Şi, totuşi, sunt semnale –măsurabile - care infirmă această pre-judecată. De când Ziarul de duminică a trecut pe on-line urmăresc numărul de accesări la textele mele încercând să înţeleg ce teme, subiecte au capacitat cititorii. Rubrica, intitulată generos “Reportaj”, îmi permite o mişcare extrem de suplă pe toate axele. Timpul, mă apropiu de împlinirea a 10 ani de când săptămânal ţin această rubrică, îmi e şi el un aliat în actul de a-mi cunoaşte cititorii. Şi, totuşi, am surprize. Sunt subiecte de actualitate, cu deschidere spre multe grupuri de interes, care nu au făcut accesări decât în media numărului. Altele m-au surprins prin reacţia imediată dar şi în timp a publicului. “Moţii, aurul şi istoria” (un text care pornea ca pretext de la disputa în jurul exploatării aurului în zonă spre a ajunge la mentalităţi) a făcut o mie de accesări în prima săptămână şi peste 10.000 în următoarele. “Noi şi istoria” (text pe care l-am postat şi pe blog) are, în momentul în care scriu rândurile acestea, mai mult de 400 (la patru zile de la apariţie!) Cred că, dincolo de subiect, cheia succesului stă în cuvântul comun celor două texte “istoria”. Ma gandesc insa acum, cu prudenta necesara, ca si asta poate fi doar o perceptie!

Ultimele

La şedinţa de Consiliu al USR din 12 martie am fost anunţaţi că suntem aproape de a pierde sediul din Calea Victoriei. Ciudat –şi revoltător – e că preşedintele USR vorbea de indiferenţa nu ştii cui care nu ştiu ce ar fi trebuit să facă nu ştiu ce în nu ştiu ce situaţie prin 2006. Ciudat e că în 2006 chiar el era preşedinte şi el ar fi trebuit să ştie că sediul este revendicat, că s-a făcut întâmpinare împotriva actului de donaţie prin care clădirea de patrimoniu a intrat în fondul locativ al Primăriei Bucureştilor, că un proces trebuie urmărit prin avocaţi şi nu în dorul lenei aşa cum au fost toate în care Uniunea a fost parte.
O parte a vieţii mele se leagă de această clădire: de la intrarea cu emoţie in vremea studenţiei în celebrul restaurant (La Madam Candrea devenit la Tanti Miţi), intrare care echivala sau poate întrecea în importanţă intrarea în Uniune sau chiar în istoria literaturii române, până la ternele şedinţe de Consiliu de azi. Primăveri, veri şi toamne de aur în grădina, ierni vătuite de ninsorile de pe Calea Victoriei, tumult al vieţii literare şi linişti numai bune de umplut singurătăţi, toate le-am petrecut aici cu sentimentul că sunt acasă.
Probabil vor mai fi fiind nişte şedinţe de Consiliu, probabil vor mai fi fiind nişte întâlniri la Sala Oglinzilor, probabil vor mai fi fiind ciorăvăieli estetice în restaurant. Anunţul însă căzuse ca o ghilotina: dacă nu azi, mâine, dacă nu mâine, atunci oricând.
De aceea, fericită întâmplare să am aparatul de fotografiat cu mine, am tras nişte cadre cu sentimentul că sunt ultimele pe care le fac aici şi că îngrop cu ele o bună parte din puţinul farmec al vieţii.

Regina Maria si America

Prezenţă activă în lumea diplomatică de la Paris, regina Maria primeşte invitaţia de a efectua o vizită în America încă din 1919. Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial o aşază pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele pe care le avea prin casele regale ale Europei cât şi pe farmecul personal. După ce pe câmpurile de luptă se lasă liniştea începe să se audă foşnetul rochiilor elegante prin saloanele diplomatice. Cam ăsta ar fi mersul istoriei! Un mers pe care noi, românii, am ştiut destul de puţin să-l folosim. Iar momentele în care l-am folosit nu sunt cunoscute. 
În diplomaţie se desfăşoară un arsenal mult mai bogat decât pe front. Cunoaşterea în amănunt a faptelor, argumentul înscrisurilor, interpretarea subtilă, pledoaria emoţională şi emoţionantă, sistemul de relaţii, exploatarea viciilor adversarului şi punerea în valoare a calităţilor negociatorilor tăi, capcanele lingvistice întinse adversarilor sau pe care trebuie să le sesizezi tu spre a nu fi mai târziu victima lor, folosirea timpului ca un aliat extrem de puternic –grăbirea sau lentoarea luării deciziilor, impunerea şi amânarea termenelor limită – sunt numai o parte a mijloacelor folosite fie spre a statua victoria din război, fie a repara ceva din pierderea luptei, fie a obţine cât mai mult de pe urma izbânzii apropriate prin multele sacrificii umane şi materiale. România nu a dobandit uşor unirea cea mare. Ba, dimpotrivă, au fost momente în timpul Conferinţei de Pace de la Paris în care era pe punctul de a nu obţine mai nimic. Istoricii –şi mai ales adeptţii ideii de monarhie – ar trebui să lumineze mult mai puternic acest al doilea front ce s-a deschis odată cu încetarea luptelor, front pe care regina -ca exponent al Casei Regale - a avut un rol important. Cunoaşte şi este cunoscută de foarte multă lume influentă, iar pe deasupra este o femeie frumoasă, în deplină maturitate, şi un etalon de bun gust în vestimentaţie. Este energică, are şarm şi mister, are poveşti tumultoase care fascinează, chiar dacă sunt şi multe bârfe (unele întemeiate !) ţesute în jurul său. Faptul că aici i se face prima oară invitaţia de a vizita America este încă un argument al magnetismului pe care îl exercită. devine astfel cel mai bun ambasador al României, al intereselor sale, dar şi al aprecierii şi atragerii unui potop de simpatii către o ţară ce trebuia să îşi croiasca un loc de frunte printre ţările Europei şi ale lumii.
Din diverse pricini, călătoria peste Ocean s-a amânat vreme de şapte ani. dar anii aceştia sunt la fel de fertili, la fel de importanţi ca şi călătoria propriu-zisă. Tomul lui Adrian-Silvan Ionescu, apărut la editura Noi Media Print, ne pune la dispoziţie un material documentar excepţional. este fascinant să citeşti cum se pregăteşte şi se negociază un astfel de eveniment, de la suită, vizite, comitete de organizare a vizitei, momentul cel mai favorabil al turneului american şi până la exclusivităţi de presă şi garderoba reginei. Sunt şapte ani în care România este în centrul atenţiei presei şi publicului american şi sau mai ales prin această vizită. Sunt detalii absolut delicioase ; de la întârzierea finalizării garderobei executate la Paris până la negocierea drepturilor de autor cuvenite Reginei pentru materialele din presă. Alături de jurnalul care probează un simţ deosebit al observaţiei şi o eleganţă desăvârşită a redactării, avem un « dosar de presă » ce cuprinde ecourile, entuziasmul, succesul, dar şi criticile acide. Inchei cu o însemnare din Jurnalul reginei Maria din momentul despărţirii de pământul americam : « Copiii şi cu mine eram îngrozitor de trişti că plecăm, teribil de tulburaţi să spunem adio acelui mare, grandios inimos popor, atât de plin de contraste, dar care ulterior face ca totul să pară mic. Este o aşa risipă în totul şi, mai ales, în ospitalitatea americană încât, după ea, totul va părea mic, aproape meschin. Da, am iubit America şi am fost fericiţi în ea. Fiecare zi a fost o aventură şi chiar dacă a existat o anumită încordare în a fi atât de păzită, înconjurată, supravegheată, atât de atent tratată şi controlată, rămâne acel mare sentiment de a fi fost apreciată, preţioasă şi dragă pentru milioane de inimi. A fost, de fapt, o straşnică aventură pentru noi şi îi multumesc lui Dumnezeu că ne-a fost hărăzit acest timp, acest timp minunat în mijlocul unui popor pe care simţeam că-l puteam iubi. care era bucuros să ne aibă cu ei şi ne-a arătat cât de satisfăcut era, cât de extrem de bucuros era. (…) Îţi mulţumesc, grandioasă Americă, pentru dragostea ce mi-ai arătat-o, pentru zelul cu care m-ai primit şi m-ai aşezat în inimile tale de la un capăt la altul al ţării”.

Golanisme

Caracteristica principală a golaniei este sfidarea. Specimenul iţi râde în nas şi te întreabă cu un rânjet batjocoritor: “alo, domne, dar ce-am făcut de te iei de mine?!” Pozează în nevinovat, în neştiutor şi în om cu bune intenţii. Afişează un fals respect (ca într-o povestire de-a lui Mircea Nedelciu in care golanasul din trenul de navetisti zice “bre nea Gheorghe, io te respect ca pe tatăl meu dar dacă îţi fut două peste ochi!”), se arată aparent umil şi neajutorat tocmai spre a-ţi sublinia puterea lui. Puterea discreţionară e golănie, domnia bunului plac e golănie, a intoarce spatele a nepasare, indiferenta, a plictiseala, a lehamite e golanie,  a minţi cu nonşalanţă privindu-l pe celălalt cu sclipiri de rânjet în ochi şi întins pe toată faţa e golănie. Superioritatea cu care te tratează când se ştie călare pe situaţie şi clemenţa pe care o cere când sorţii nu-i mai sunt favorabili sunt tot mărci ale golăniei. Există golănie în viaţa politică, literară, socială, sentimentală. Există şi se manifestă din plin şi în media şi în cluburi de fiţe şi pe bloguri nu numai în tramvaie, pe stradă ori în spatele blocurilor Golănia este o formă de violenţă, în primul rând psihică, pentru ca exclude de la bun început bunul simţ in relatia cu celalalt.

Fise de roman

Exoneratul

Amicul se aşaza la masa unde stie ca sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid, pare doar preocupat. Nu comanda nimic. E o situatie stanjenitoare. inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofer o bere. Amicul o accepta, fara nicio reactie. N-a cerut-o, nu mi-a cerut-o, dar nici nu e atat de prost incat sa o refuze. Imi face un hatar acceptand-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodata nu o sa se spuna despre el ca mi-a cerut vreodata ceva. Bea din bere fara patima, fara placere evidenta. O bea ca eu sa nu ma simt nemernic ca el se uita cum eu beau si el - nu. Cand berea lui e pe sfarsite, are grija sa spuna ceva din care sa inteleg cat de bine o duc eu si cat de rau el. E o constatare alba, neutra, genul “dar asta nu e problema ta”. Ii mai ofer o bere pentru ca, nu-i asa, eu nu am problemele lui.
Intr-un tarziu, cand plecam spre casa, amicul se uita lung la bulevardul golit de mijloace de transport in comun, se uita impacientat la ceas. Si pe mine nu ma lasa inima sa ma urc in taxi, lasandu-l în mijlocul nopţii si orasului. Nu imi cere, dar ma simt, nu, nu, obligat, ci pur si simplu, intr-o stare de jena pe care o incerc,  si-i intind 50 de lei. Ii ia cu miscari neprecipitate, indiferente, facandu-mi un alt hatar.
A doua zi, intalnindu-l, se uita la mine ca prin sticla. Nu are nici macar obligatia sa isi aduca aminte. Vreo datorie morala? Recunostinta? Recunostinta e un gest profund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodata.
Si nu e de mirare ca totdeauna amicul are mai multi bani in buzunar decat mine si ca viata lui e mult mai confortabila decat a mea, ca bunastarea lui morala isi rade de prostia mea de a crede ca el, cu adevarat, nu avea bani nici macar de o bere!
Cu banii economisiti, intr-un bar, amicul se rastoarna pe spate, pufaie a dezgust cand isi aminteste, si isi comanda un wiskey dublu fara gheata si fara sifon, filosofand despre deliciile artei. De a trai. De a pacali. De a fi. In alta lume decat cea lumeasca. Exonerat de obligatii. Pe care, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici macar norma omenescului bun simt.

Platonov

Învingătorului nu i se iartă nimic, ratatului – aproape totul. Este unul dintre paradoxurile cu care funcţionăm ca oameni, simţindu-ne mai degrabă adecvaţi posturii de învinşi decât de învingători. Compătimirea, mila sunt sentimente pe care le întoarcem, practic, către noi înşine atunci când ne revărsăm potopul de căldură sufletească, înţelegere şi, nu de puţine ori iubire, către cel ce rămâne prea aproape de ţărână în detrimentul celui pierdut în înalturi. Pe cel ce reuşeşte îl suspectăm de carierism, oportunism, şansă, egoism. Îi punem în cârcă toate compromisurile posibile. Unii, de ce să nu o recunoaştem, le şi fac. Dar, e un act de voinţă. Voinţă pe care rataţii nu o au. Se complac în a fi lăudaţi pentru ceea ce ar fi putut face. Aceştia sunt rataţii fericiţi. Cei care trăiesc confortabil în virtualitatea propriei fiinţe.
Toată lumea îl iubeşte pe Platonov. Mai ales, toate femeile din jurul său îl iubesc aproape până la divinizare. Toate s-ar sacrifica, ar renunţa sau chiar renunţă la mândrie, la confort, la demnitate doar pentru a-l sluji cu iubirea lor. Nici el nu ştie de ce. În tinereţe, a avut nişte vise, a urmat o facultate. La idealuri şi la facultate a renunţat fără niciun motiv întemeiat. Concomitent, a renunţat, fugind, şi la, propriu şi la figuart, de, probabil, singura iubire din viaţa sa. E un biet dascăl printr-un cătun. Căsătorit cu o femeie care îmbină veneraţia cu spaima de a-i fi nevastă, atât de neînsemnată crede Alexandra Ivanovna că este ea faţă de el, aproape că nici nu sesisează acest lucru. Singura lui dorinţă este de a fi lăsat în pace. Starea perpetuă a lui Mihail Vasilievici este buimăceala. Se mişcă aproape abulic, incapabil să reacţioneze la ceea ce este în jurul său. Platonov – ca şi majoritatea personajelor lui Cehov – nu ştie ce să facă cu timpul. Pe de o parte, în momentele de criză, în fapt mereu o falsă revoltă, acuză că şi-a risipit viaţa fără rost, că nu a făcut nimic important până la acea vârstă, iar pe de altă parte continuă să înoate prin mâzga numită timp cu o lentoare inimaginabilă. Mereu se iluzionează că de mâine se va schimba, o va lua de la capăt, plin de energie pentru a înfăptui lucruri măreţe. Această credinţă însă este mai puţin a lui şi mai mult a celor care mai cred că el s-a născut pentru astfel de lucruri măreţe. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează această credinţă. Cehov nu se arată niciodată dispus să ne lumineze. Personajele fac referire la un trecut, cam nebulos, din care ar proveni această virtualitate. Oricum, şi idealul este ceva ascuns în ceaţa lipsei de consistenţă sau de reper bine definit: a se pune în slujba omenirii, a face lucruri măreţe în plan social este suficient de vag cât să stârnească entuziasme fără putere de cuantificare. Trândavi, lipsiţi de harul de a face ceva, de a acţiona, personajele lui Cehov au nostalgia muncii. Mai mult, cred cu tărie că munca i-ar putea salva, le-ar da un sens înalt vieţii. Chiar dacă aspiraţiile lor au atingere deseori cu lumea artei, împlinirea adevărată o văd în munca fizică, în viaţa simplă a celor mulţi. O viaţă idilică şi, fără îndoială, idilizată. Era un fel de “mal du siecle” al Rusiei din acea perioadă, rău ce-l bântuia şi pe Lev Nikolaevici Tolstoi convins că a cârpi ciubote sau a cosi este mai înălţător decât a scrie. În fond, atât Lev Nikolaevici, cât şi personajele lui Cehov se refugiază în această credinţă de spaima conştiinţei propriei ratări, propriei neputinţe. Personajele lui Cehov simt că acolo, în viaţa simplă, nu există ratare, ci împăcare, asumare a ceea ce eşti, nu proiectare a ceea ce ai fi putut fi.
Şi, totuşi, de unde toată această revărsare de iubire, de credinţă într-un om aşa cum ni se arată Platonov? Mai mult decât el, toţi ceilalţi sunt nişte neputincioşi. Şi se agaţă cu disperare de ideea că s-ar mai putea salva punând umărul din a-l salva pe Platonov. Se văd împliniţi prin participarea la ceva măreţ făcut de cel în care cred ei.
Anton Pavlovici şi-a desemnat piesele sale de teatru ca fiind nişte comedii. Sigur, în acelaşi sens în care şi Balzac înscria opera într-o comedie umană. E vorba de tipologii, de caractere, de insectar al lumii. La piesele lui Cehov nu se râde. Pentru că lumea în general nu râde de rataţi, de perdanţi, de situaţii penibile şi de oameni jalnici. Toate acestea mai degrabă te întristează, îţi stârnesc compasiune. Din teama de a nu fi şi tu unul dintre ei. Iar eu cred că, în străfundurile noastre, ştim că odată, cândva am fost şi noi jalnici, penibili, demni de această milă mai degrabă răvăşitoare decât jignitoare în care ne-am complăcut. Cel mai iubiţi am fost tocmai în această perioadă nefastă a vieţii noastre. In celelalte, am putut fi admiraţi, temuţi, invidiaţi, adulaţi sau ignoraţi. Marile pasiuni se nasc probabil din nevoia de a ocroti, de a te dovedi tu mai puternic, dar nu pentru tine, ci altruist, pentru cel de lângă tine. Fragilitatea, neputinţa îl fac pe Platonov atât de iubit de femeile din viaţa lui. Şi toate vor să îşi impună voinţa conform modelului lor de Platonov. Uneori, Platonov are conştiinţa că el este o anexă a voinţei, dorinţei, fricii cuiva. Contează mai puţin ce îşi doreşte el –dacă îşi doreşte ceva! – ci ceea ce îşi doresc femeile să fie el. I se vrea binele, chiar şi împotriva voinţei sale. De aceea, ceea ce trăieşte el, e halucinant. Şi dramatic. Pentru că, asemenea oricărui ratat, i se cere mai mult decât poate oferi, decât ceea ce este.

Despre ratare

A nu fructifica oportunităţile ivite. A nu te împlini în ceea ce se aştepta, în ceea ce tu însuţi aşteptai de la tine. A nu-ţi atinge idealul. Iată numai câteva posibile definiţii ale ratării. Ele introduc în ecuaţie un factor extrem de fragil şi greu de cuantificat: disponibilitatea de a face ceva. Din acest punct de vedere, multe dintre eşecurile umane pot fi înţelese şi ca o apreciere greşită a potenţialităţilor. În mod cert, de cele mai multe ori, avem a face cu o investiţie de încredere bazată pe un condiţional: “dacă”. Ratarea se cuantifică în raport de o virtualitate. Comparăm ceea ce ar fi putut fi cu ceea ce este. 
Nimeni şi nimic nu garantează însă că lucrurile ar fi stat altfel chiar dacă toate condiţiile ar fi fost îndeplinite. Pentru că deseori auzim în jurul nostru “ce-ar fi putut deveni X. dacă…”. Ar fi putut deveni un creator de mare forţă, ar fi devenit un excepţional cetăţean, ar fi devenit un mare specialist. Pe ce ne bazăm când afirmăm acestea? Pe nişte premize care se arătau favorabile individului adus în discuţie şi pe optimismul nostru, adică pe un proiect construit în moduri ideale de împlinire. Atunci când el nu se finalizează, vorbim de ratare. Căutând cauzele care au împiedicat ducerea sa la bun sfârşit cel mai adesea ne aplecăm mai mult asupra realităţii din jur şi nu în individul însuşi: funcţionarea strâmbă a societăţii, lipsa de şansă, vremuri incompatibile cu idealurile visate. Mai rar pornim în analiză de la individ, de la proiectul său uman (ce şi-a propus să devină), de la valenţele şi atributele sale (calităţile necesare împlinirii proiectului) şi principiile sale morale (voinţa de a face, perseverenţa, onestitatea, chiar sacrificiul). Ratarea este un act individual, de voinţă (sau lipsă de voinţă) şi mai puţin un act colectiv, social sau politic. De aceea, numai în conştientizarea pragului superior ce-ar fi putut fi atins se poate vorbi de ratare, or această conştientizarea este proprie mai ales intelectualului.
Literatura română a cultivat cu multă patimă tema intelectualului ce ratează din pricina incompatibilităţii structurii sale (culturale, intelectuale, morale) cu lumea în care trăieşte. Simbolicul pat al lui Procust este principiul deformator şi principalul vinovat al eşecului. Măsurându-i pe oameni după un tipar standard, asumat sau impus, societatea îi face diformi: îi ciumpăveşte sau îi lungeşte spre a încăpea în acel tipar, dar şi pentru a-i anonimiza, adică a nu-i face deosebiţi de ceilalţi semeni. Întotdeauna, ni se spune în literatură, intelectualul nu se conformează standardului impus de cei din jur, mai ales principiilor şi idealurilor comune. Lumea este nedreaptă, cultivă ipocrizia, falsul, minciuna, grosolănia, lipsa de sensibilitate. Intelectualul român – din literatură – vrea să îndrepte răul lumii şi proiectează propria utopie asupra societăţii: adevărul, dreptatea, iubirea trebuie să se manifeste în absolut, adică imune la realităţile concrete şi chiar la structura umană a celor din jur. Avem astfel o temă mai puţin existenţială cât mai mult socială, aruncând în cârca societăţii tot răul din lume. Personajul nostru este un inadaptat social, un idealist. Impactul lui la real este extrem de limitat: văd, aud, simt ceea li se pare că văd, aud, simt. Ei sunt autişti, adică sunt incapabili să facă relaţii şi să perceapă realul, dar uimesc prin disponibilitatea lor mentală, culturală. Deşi cronicar teatral – apreciat şi temut prin judecăţile sale critice - George Demetru Ladima (“Patul lui Procust”, Camil Petrescu) este incapabil să vadă în Emilia Răchitaru o curvă, fără nicio aptitudine de artistă de teatru. El vede ceea ce vrea să vadă în Emilia, imun la orice stimul al realului.
Sunt două prejudecăţi care circulă în ceea ce priveşte inadaptatul: că ar fi inflexibil moral (în sensul în care cultivă valori morale de nenegociat – cinstea, dreptatea etc.) şi că ar fi un inocent (în sensul credulităţii, incapacităţii de a gândi răul). Un om cu IQ cât de cât onorabil ştie că morala este o funcţie. De timp, de spaţiu şi de putere. Ceea ce este moral într-un loc şi un anume timp este imoral pentru alte coordonate spaţiale şi temporale. Principiile morale cultivate cu insistenţă sunt cele care favorizează puterea ce se exercită la un moment dat. Austeritatea morală a nazismului este criminală, inumană, In timp ce lejeritatea morală instalată îndeosebi după marile convulsii (finalizate cu traume îngrozitoare) este benefică. A nu avea astfel de nuanţe şi a predica o aceeaşi valoare morală (dincolo de spaţiu şi timp) poate fi un semn al lipsei de moralitate, un proces de reversibilitate, de traducere a unei valori în contrariul său. În fine, a nu gândi răul, insemn al credinţei creştine propovăduite de Isus Hristos, nu este totuna cu a nu-l cunoaşte şi a nu-l recunoaşte în lume. În literatura română nu avem un prinţ Mâşkin (“Idiotul”, F.M. Dostoievski) ci doar personaje incapabile de a sesiza răul şi a propovădui binele şi frumosul.
Cînd se vorbeşte de ratare şi rataţi, cel mai adesea se aduce în discuţie situaţia personajelor lui Cehov. A existat şi există o prejudecată în ceea ce le priveşte: ele sunt dramatice în postura lor de rataţi. Pe această linie s-au montat –şi s-au ecranizat – mai toate piesele lui Cehov. Sigur, personajele sale au visat la un moment dat la împlinirea unor fapte măreţe. Dar şi mai mult, cei din jur revarsă asupra lor toate frustrările, toate neîmplinirile lor. Uneori, cu totul nejustificat, se aşază atâtea speranţe, se investeşte atâta optimism într-un ales al vieţii lor încât nici el nu înţelege de ce. Platonov este emblematic.

Viata ca literatura

Noi şi istoria 

Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la Xenopol încoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere –la noi şi fiecare regim politic – rescrie istoria, selectând, aducând în prim plan fapte convenabile şi justificabile Alteori însă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie în care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fusesem cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avusesem nenumărate victorii împotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri, apărându-şi “sărăcia şi nevoile şi neamul”, înfrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea în păduri. Toată acestă mândrie a început să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar învingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam în timpul nopţii, într-o retragere strategică, asta vrea să însemne că, de fapt, nu prea învingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o când mi-a căzut în mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică!) Ei bine, în istoria lor noi nu prea existam: în afara consemnării expediţiei împotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu' Înalt, nu mai era nimic. Iar asta era înscrisă pentru că fusese, într-adevăr, prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră Constantinopole. În fapt, autorul voia a ne spune că după 1453, Imperiul îşi aflse stabilitate, era solid şi în apogeu, dovadă că aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era în afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, în istoriile noastre, marile evenimente istorice  erau expediate în câteva rânduri cam sibilinice, în timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini întregi ca trezire a conştiinţei revoluţionare a maselor în căutarea partidului care să le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I. Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu a fost posibilă doar cu delegaţiile care îşi prezentaseră la Alba Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de o politică în interes naţional, în timpul şi după terminarea Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate diplomatică în pregătirea şi în timpul conferinţei de pace de la Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi învolburată –cum e cea din perioada interbelică – este vag descifrată de români, astfel încât unii fac din Garda de Fier şi membrii mişcării legionare eroi ai neamului, alţii îi asaza la originea dezastrului în care s-a aflat ţara în preajma celui de-al doilea război mondial. Antipatiile şi simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi când vine vorba de aceste două sensibile domenii. Ei trebuie să fie de o parte sau de o alta a baricadei şi veşnic într-o încercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai întâi piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm acolo. Cine îndrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman şi e degrabă “gratulat” cu toate păcatele şi defectele umane, sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă intelinghenţia românească. Crezul într-o doctrină politică, într-o formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt legaţi mai degrabă sentimental de perioada, de oameni din anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se realizează în valoarea ei politică şi socială ci din credinţa intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el însuşi ca individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, înlocuirea argumentului raţional cu cel emoţional, dialogului cu monologul, toleranţei cu exclusivismul
Românul are marea ştiinţă –şi consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale – de a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric, politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent, iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.

Timp

În drum spre Vălenii de Munte sau venind de la Vălenii de Munte, orice autocar cu turişti, mai ales copii, făcea o oprire şi în Ploieşti la Muzeul ceasurilor. Acolo, a fost prima mea întâlnire cu timpul. Ceea ce mi-a luat glasul, m-a pironit într-o fascinaţie fără de hotar şi mi-a indus prima angoasă existenţială a fost mulţimea de ceasuri care arătau diferit ora. Toate ceasurile funcţionau, şi funcţionau, după un mers al lumii de demult sau al lumii concomitente, indiferente la acel unic mers pe care eu îl ştiusem până atunci. Când radioul, care mergea aproape continuu în camera mea, dădea ora exactă, priveam cu satisfacţie ceasul de pe măsuţă. Vechiul CFR, cu soneria pusă ca o tichie pe capul său, ţinea pasul cu ora exactă – cele câteva secunde cu care întărziase sau o luase înainte nu mă impacientau şi, în mintea mea, nu totdeauna el se făcea vinovat de nepotrivire. Acolo însă, în Muzeu, lumea se răvăşise: ticăiturile erau egale, ceasurile arătau în regulă, ni se explicase că mecansimele lor erau ţinute cu multă grijă în funcţiune. Numai că ochii mei speriaţi priveau cel mai ciudat lucru din lume: nu erau nici măcar două care să arate aceeaşi oră. Cu mult înainte de a pricepe cum devine, în teoria relativităţii a lui Einstein, timpul spaţiu, percepeam acut că mă rătăcisem în timp exact aşa cum te rătăceşti într-un teritoriu necunoscut, un teritoriu în care poţi recunoaşte aproape fiecare obiect, fiecare segment, dar întregul îţi este complet străin.

Dăruieste-ti singur bucurii

De la Heidelberg pâna la Frankfurt şi-a spus bancuri la care a râs cu pofta nebună, a cântat bucurându-se ca şi cum ar fi ascultat cântăreţul preferat în concert, a conversat, aplecat pe geam, cu toate femeile aflate la volan, făcându-le curte şi complimentându-le, umflându-se apoi în piept ca după o altă nouă şi frumoasă cucerire.
La nedumerirea mea, mi-a răspuns cu zambetul lui larg de sudist, mândru de uniforma armatei americane:
- Son, mi-a spus tata când am plecat de-acasă, nimeni niciodată pe lumea asta nu se va strădui să te facă să te simţi bine. Do it yourself ! 

Ghid facultativ de incantat privirea

Atelierul unui pictor sau sculptor este un univers fascinant. Şi, zic eu, o etapă obligatorie pentru oricine se iniţiază, este iniţiat sau cunoscător profund al artei. Observi, cunoşti nu numai dedesubturile, fazele creaţiei ci şi modul în care materia se transformă, se “de-materializează” în idee, simbol, emoţie artistică. Abia în dezordine înţelegi esenţa, cam în felul în care, ipotetic, ai putea coborî în străfundurile pământului spre a pricepe o mişcare seismică sau erupţia unui vulcan.Această tehnică de a explora universurile artiştilor plastici este proprie -şi se practică temeinic – comentatorilor, analiştilor fenomenului care vin dinafara lui. Mă refer, desigur, în special la scriitorii care se exprimă despre arta plastică. Absenţa studiilor organizate, instituţionalizate, să zicem, îi obligă pe aceştia să abordeze cu mai multă prudenţă, pas cu pas fiecare nou artist sau univers. Le lipsesc studiile de teoria artei, dar nu sunt amatori, deseori cunoscând domeniul cu curente, tendinţe, personalităţi chiar mai bine decât cei şcoliţi. Specialiştii le reproşează, adesea, trecerea limbajului vizual în limbaj literar, acuzele fiind mereu de “epicizare”, de “narativitate”, de povestire a faptului artistic vizual, spre deosebire de domniile lor care s-ar exprima din interiorul şi în interiorul limbajului plastic.Când se absolutizează se pierd nuanţele şi se schematizează până la nedreptăţi. Am toată stima pentru specialişti, dar pentru acei specialişti care nu o dau într-un jargon care face practic imposibilă nu numai înţelegerea ci şi nuanţele, astfel încât descifrarea “tehnică” nu mai spune nimic despre valoarea în sine a artistului. În schimb, sunt fascinat de cei ce reuşesc să găsească un limbaj care îmi face accesibilă intrarea în universul unui tablou şi îmi relevă valoarea sa din interior. Dau gir şi confraţilor scriitori atunci când scriu despre arta plastică, ei fiind ideale punţi de legătură între artist şi public. Dintre aceştia, Corneliu Ostahie se detaşează prin consecvenţa cu care scrie despre arta plastică de mai bine de 30 de ani, bogăţia de informaţie, profunzimea interpretărilor şi exactitatea evaluărilor. Strălucit absolvent al Filosofiei şi poet admirabil, Corneliu Ostahie este un bun cunoscător al artelor plastice. Mai ales de la venirea în Bucureşti, după terminarea studiilor la Iaşi, a cutreierat expoziţii, a citit enorm, a fost obişnuitul multor ateliere, a fost şi este apropiat multor personalităţi din arta plastică. A scris mult despre toate acestea în genuri publicistice diferite: cronică, portret, relatare, interviu. Varietate de genuri înseamnă şi varietate de unghiuri de abordare şi diversitate de modalităţi de a înţelege arta, dar şi de a o face cunoscută. Risipite prin publicaţii, ele şi-au împlinit menirea adresându-se unui public larg, şi şi-o duc un picuţ mai departe acum când sunt strânse într-un volum initulat “Artişti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de încântat privirea”, ed. Karta-Graphic, 2009. De ce spun că o duc un pic mai departe? Maniera de a aborda, înţelege şi scrie a lui Corneliu Ostahie este permisivă unui public mai larg dar satisface şi exigenţele unui public restrâns, specializat. Depinde unde şi când se pune accentul. În cazul volumului, sigur că adresantul este specialistul. Ce este însă remarcabil la Corneliu Ostahie este că textele sunt atât de perfct armonizate în interiorul lor, că sunt construite astfel încât ele au rezistat şi în periodice şi se susţin perfect şi între copertele volumului, fără ca autorul să opereze modificări în text. Secţiunea de portrete urmează un acelaşi curs (fără a fi schematic!) – se porneşte de la un fapt, de la o observaţie de viaţă, biografică spre a o regăsi în operă fie ca o complementaritate, fie ca o opozantă, fie ca un întregitor: “Pictura lui Augustin Costinescu surprindea şi atunci (când Piliuţă îl apostrofa vizavi de prea mare bogăţie cromatică a tablourilor sale cu “ce e cu salata aia de culori pe pânzele tale? Nu vezi că lumea e plină de griuri?” n.n.) şi surprinde şi acum printr-o extraordinară vitalitate cromatică, a cărei explicaţie de ordin psihologic nu poate fi decât natura interioară solară, caldă şi temperamentală a creatorului ei. Culorile aprinse, comunicative şi incitante –galbenul, portocaliul şi roşul – sunt întâlnite frecvent, participă efectiv la construirea formelor şi nu doar la evidenţierea picturalităţii lor, ţin adesea loc de valoraţie şi reuşesc să păstreze în centrul atenţiei toate elementele tabloului, ca şi cum perspectiva s-ar comprima instantaneu, eliberând însă volumele din capcana dinamicii ei”. Găsirea elementului-cheie, al faptului de viaţă care să permită pătrunderea în universul simbolic nu este un lucru uşor şi nici pe departe la îndemâna oricui. Dincolo de spiritul de observaţie, de arta de a asculta stă capacitatea de a descifra, de a face relaţii, de a folosi codul cultural fără de care semnul rămâne nevalorizat. În acest fel, portretele lui Corneliu Ostahie devin fixări exacte ale invidualităţilor artistice despre care scrie.Practicând şi cronica de actualitate, să o numim de întâmpinare şi mediatizare a unui eveniment, Ostahie se dovedeşte informat, cu un gust artistic capabil să formuleze rapid judecăţi exacte de valoare. Firea lui este delicată şi discretă, dar cronicarul ştie să fie ferm, tranşant în judecăţile sale.: “Mai sunt şi câteva desene (două sau trei nu mai multe) care amintesc de faptul că ne aflăm totuşi într-o expoziţie cu lucrări de artă, însă şi ele sunt schiţate cu o lejeritate şi neglijenţă căutate (?) care nu dau niciun indiciu despre talentul sau valoarea reală a creatorului lor. Să fie oare această precaritate de mijloace, de idei şi, în ultimă instanţă, de luciditate asupra propriului proiect rezultatul unei atitudini deliberate induse de nevoia de a protesta in direcţia indicată de mesajul asumat iniţial? Poate că ar fi bine să fie aşa. Eu unul însă mă cam îndoiesc, motiv pentru care înclin să cred că “Momeala “ celor doi nu este altceva decât un simplu act de frondă mai mult sau mai puţin gratuită fără niciun fel de acoperire în plan estetic” (p.342). În fine, în secţiunea de interviuri, autorul îşi demonstrează capacitatea de a pune întrebări punctuale, incitante, semn că stăpâneşte domeniul şi că îşi cunoaşte foarte bine interlocutorii.Cartea lui Corneliu Ostahie este una dintre cele mai bune contribuţii la cunoaşterea fenomenului plastic contemporan!