Calea Victoriei
Am recitit de curând “Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu. Au trecut zeci de ani de la prima lectură. Timp în care nu m-am mai simţit îndemnat de a relua romanul care îmi plăcuse în adolescenţă şi pe care l-am ţinut minte vreme îndelungată. Nu toate cărţile – ba aş spune destul de puţine – au această capacitate de a fi memorabile, în sensul de a nu ţi se şterge din memorie mult timp. Cred că principalul merit al cărţii era de a mă cufunda în poveştile unui oraş pe care, dacă aş putea, l-aş respira cu clădiri, istorii şi oameni de demult, în întregul lui. Pentru mine, perioada interbelică a Bucureştiului este fascinantă, orice imagine sau orice evocare a sa sorbindu-le eu cu lăcomie de parcă ar fi propriul meu trecut pe care mi-l recuperez aproape cu disperare. Aşadar, mai degrabă delicatesurile de la « Dragomir », lumea de la Capşa, atmosfera de redacţii de pe Sărindar mi se întipăriseră în minte decât întâmplările prin care trec personajele lui Cezar Petrescu. Nici acum nu m-am lăsat impresionat de povestea cam schematică a eroilor, nici acum nu m-am abţinut de a nu mă revolta împotriva ideologiei simpliste că de eşecul lor se face vinovat Oraşul. Am recunoscut însă capacitatea lui Cezar Petrescu de a sesiza perenitatea Bucureştiului : magnet care atrage ca un pământ al făgăduinţei şi care se arată a nu fi tulburat în mersul său de toţi cei pe care trenurile îi varsă în Gara de Nord (mai nou maxi-taxiurile) cu o bocceluţă de lucruri şi geamantane de visuri de glorie. Mereu şi mereu se petrece la fel : cohorte de suflete însetate de a se realiza, de a fi cineva, de a se realiza politic, social, cultural iau cu asalt Oraşul visând ca acesta să le cadă la picioare; mereu şi mereu Oraşul îi toacă în malaxorul iluziilor şi deziluziilor arătându-le de fapt şi de drept adevărata dimensiune. Gloriile de provincie, moda de provincie, idealurile de adevăr, dreptatea de provincie, iubirile de provincie sunt aduse la scara minusculă a lumii din care provin. Bucureştiul are un alt standard cu care le măsoară şi de asta nu e el vinovat. Oraşul nu te lasă să arzi etapele, iar cei care dau « tunuri », iţindu-se brusc în top vor cunoaşte la fel de brusc durerea prăbuşirii de la o înălţime la care ajunseseră mult peste puterile lor prin conjunctură, delaţiuni, tupeu, superficialitate, carierism sau promiscuităţi.
Calea Victoriei a fost simbolul reuşitei. Dar Calea Victoriei nu este numai faţada luminoasă şi luxoasă, nu numai lumea cunoscută - şi recunoscută - de politicieni, jurnalişti, artişti ce se cunosc, se salută, schimbă cancanuri între ei într-un mod amical doar spre a-şi reafirma apartenenţa la grupul monden şi elitist. Fiecărui nou venit în Bucureşti i-aş arăta, luându-l la o plimbare din capul Căii Victoriei, într-o după-amiază de toamnă cu lumină galbenă şi melancolică, o lumină înşelătoare pentru că te faci să visezi şi să îţi proiectezi realitatea în falsul lumii pe care ţi-ai dori-o nu în cea în care ţi se aşază, şi lumea din spatele faţadei. Acea lume de ganguri, de case de report şi case de toleranţă, mizerabile, mirosind greu a sărăcie, ratare şi intrare în descompunere morală, de prăvalii sortite din start parcă falimentului chiar dacă, formal, ele sunt tot pe Calea Victoriei. Drumul unui nou venit trebuie să treacă obligatoriu prin această periferie a vieţii în care te poate arunca visul luxului, gloriei, măririi pentru că abia după ce vezi abisul poţi măsura fiecare treaptă pe care ai trecut-o, abia după ce vezi cât de jos poţi ajunge te poţi împăca şi cu gândul că nu eşti atât de sus precât ţi-ai fi dorit şi pe care la un moment dat ai crezut că şi îl meriţi. Bucureştiul nu e un oraş devorator de suflete nevinovate, de purităţi şi de oameni fără puterea de a se apăra. El este cinic în măsura în care viaţa e cinică şi nu îţi dă nimic gratuit, e cinic în măsura în care viaţa te sancţionează pentru fiecare derapaj de la realitatea care eşti tu însuţi. Oraşul aşază pe fiecare în pătrăţica lui mai curând sau mai târziu, dar totdeauna cu dreaptă măsură. Chiar şi atunci când oferă şanse, el o face spunând parcă un adevăr cinic : aşa cum şansa face parte din viaţă tot astfel şi neşansa face parte. Luxul şi mizeria – la fel; gloria şi ratarea – idem. De ce să crezi că tot ceea ce e bun în viaţa ta îţi revenea de drept, prin darurile tale naturale, iar tot ceea ce este urât, mizerabil ar aparţine celorlalţi şi nenorocului. Bucureştiul arată tuturor că toate ne aparţin - şi bunele şi relele. Mai ales relele !
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
vineri, 27 noiembrie 2009
70 de teme
Aşa cum se petrece de fiecare dată când nu vii dintr-un mediu literar pe autori îi cunoşti întâi şi întâi din cărţile lor sau din revistele la care colaborează. De aceea, ei îţi par un fel de abstracţiuni, fiindu-ţi greu să ţi-i imaginezi mergând pe stradă, spunând poveşti sau bancuri, având propriile lor griji, temeri sau bucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am întâlnit mai întâi şi mai întâi în “Metamorfozele poeziei”, cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie în timpul liceului pentru că descopeream, faţă de buchia manualelor şi de ceea ce în general ni se spunea la şcoală, un alt univers al poeziei, interpretări şi un parcurs aproape narativ al liricii.
Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez. La admiterea în filologie –care avea şi-o probă orală – am avut în faţă doi profesori cu atitudini diferite. Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă înţelegere şi pas cu pas am stat la o tacla despre literatură. Celălalt se afundase în lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se întâmpla. Şi-a ridicat ochii din ziar şi m-a întrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul din subiecte este Lovinescu m-a întrebat dacă ştiu unde anume, în Bucureşti, se ţinea cenaclul “Sburătorul”. S-a arătat intrigat că dădeam la filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care îi studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu m-am străduit, în răspunsul meu, să fiu pe placul celui ce mă întrebase, considerând ca fără o prea mare importanţă întrebarea. Întâmplarea ar fi rămas undeva suspendată în memoria mea, dacă, odată intrat la filologie, nu aş fi recuoscut examinatorii: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am dat seama că, poate în linia călinesciană, poate în propria-i linie ce abia se contura înainte de a fi făgaş, Nicolae Manolescu punea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca să zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr în tumultul vieţii literare unde numai cunoaşterea cărţilor nu e de-ajuns. Îşi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atunci când îl citeai, fervent şi seismograf sensibil la ceea ce e viaţa literară atunci când îl cunoşteai. De aici i se trag şi adulările (justificate) ale unor confraţi şi contestările (şi ele justificate) ale altor confraţi. Este evident însă că de aproape o jumătate de secol Nicolae Manolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-au raportat în primul rând poeţii şi prozatorii şi mai apoi criticii. A scrie sau a nu scrie despre tine Manolescu era o bornă, era în sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda sau dacă te “desfiinţa”. Nu cred că mai există un critic contemporan la care să râvnească atât de tare orice autor aşa cum e Nicolae Manolescu. Şi nedreptăţile flagrante şi superficialităţile şi revizuirile senine (şi uneori fără nicio explicaţie) fac parte din şarmul criticului. Numai cel conştient de propria-i valoare îşi poate permite ieşiri umorale în câmpul criticii, care adesea este asimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul de dincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exagerat simţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că o valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperit altcineva decât Manolescu –şi nu vorbesc numai de debutanţi ci şi de consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o mare carte înainte de a o fi semnalat-o domnia sa – pare un afront personal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat. Dacă nu eşti implicat în fenomen, admiri fără rezerve acest ataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli. “Istoria critică a literaturii române” este plină de astfel de dovezi. I s-a reproşat că e în afara fenomenului literar viu din ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cu atenţie “Istoria...” percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut în literatură în ultmii ani numai că asumarea explicită a literaturii de după 1990 i-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la nuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Îşi asumă astfel subiectivitatea în scrierea unei istorii ca un prim criteriu ordonator şi justificativ şi în prezenţele şi în absenţele din tomul său. Este conştiinţa de sine care îi permite unui autor să privească în jur, o conştiinţă de sine a valorii, este, în ultimă instanţă, treaptă la care a fost ridicat prin respectul, admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu este cu nimic de incriminat această atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume este prea aproape de tot ceea ce înseamnă Nicolae Manolescu spre a da o dreaptă, senină şi obiectivă măsură a “Istoriei...” sale care pana la urma este o carte si nicidecum Istoria!
Fronda i-a stat totdeauna bine pentru că ea este un apanaj al spiritelor libere. Mi-aduc aminte că într-un număr al “României literare”, împănat de omagii adus zilei de 8 mai – ziua partidului -, titlul cronicii sale literare era “E primăvară. Citesc poeme”. Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlu polemic, asumat conştient ca o detaşare de “chestiunea zilei”. Acelaşi je m’en fiche-isme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiat libertate afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.
Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez. La admiterea în filologie –care avea şi-o probă orală – am avut în faţă doi profesori cu atitudini diferite. Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă înţelegere şi pas cu pas am stat la o tacla despre literatură. Celălalt se afundase în lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se întâmpla. Şi-a ridicat ochii din ziar şi m-a întrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul din subiecte este Lovinescu m-a întrebat dacă ştiu unde anume, în Bucureşti, se ţinea cenaclul “Sburătorul”. S-a arătat intrigat că dădeam la filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care îi studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu m-am străduit, în răspunsul meu, să fiu pe placul celui ce mă întrebase, considerând ca fără o prea mare importanţă întrebarea. Întâmplarea ar fi rămas undeva suspendată în memoria mea, dacă, odată intrat la filologie, nu aş fi recuoscut examinatorii: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am dat seama că, poate în linia călinesciană, poate în propria-i linie ce abia se contura înainte de a fi făgaş, Nicolae Manolescu punea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca să zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr în tumultul vieţii literare unde numai cunoaşterea cărţilor nu e de-ajuns. Îşi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atunci când îl citeai, fervent şi seismograf sensibil la ceea ce e viaţa literară atunci când îl cunoşteai. De aici i se trag şi adulările (justificate) ale unor confraţi şi contestările (şi ele justificate) ale altor confraţi. Este evident însă că de aproape o jumătate de secol Nicolae Manolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-au raportat în primul rând poeţii şi prozatorii şi mai apoi criticii. A scrie sau a nu scrie despre tine Manolescu era o bornă, era în sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda sau dacă te “desfiinţa”. Nu cred că mai există un critic contemporan la care să râvnească atât de tare orice autor aşa cum e Nicolae Manolescu. Şi nedreptăţile flagrante şi superficialităţile şi revizuirile senine (şi uneori fără nicio explicaţie) fac parte din şarmul criticului. Numai cel conştient de propria-i valoare îşi poate permite ieşiri umorale în câmpul criticii, care adesea este asimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul de dincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exagerat simţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că o valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperit altcineva decât Manolescu –şi nu vorbesc numai de debutanţi ci şi de consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o mare carte înainte de a o fi semnalat-o domnia sa – pare un afront personal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat. Dacă nu eşti implicat în fenomen, admiri fără rezerve acest ataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli. “Istoria critică a literaturii române” este plină de astfel de dovezi. I s-a reproşat că e în afara fenomenului literar viu din ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cu atenţie “Istoria...” percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut în literatură în ultmii ani numai că asumarea explicită a literaturii de după 1990 i-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la nuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Îşi asumă astfel subiectivitatea în scrierea unei istorii ca un prim criteriu ordonator şi justificativ şi în prezenţele şi în absenţele din tomul său. Este conştiinţa de sine care îi permite unui autor să privească în jur, o conştiinţă de sine a valorii, este, în ultimă instanţă, treaptă la care a fost ridicat prin respectul, admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu este cu nimic de incriminat această atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume este prea aproape de tot ceea ce înseamnă Nicolae Manolescu spre a da o dreaptă, senină şi obiectivă măsură a “Istoriei...” sale care pana la urma este o carte si nicidecum Istoria!
Fronda i-a stat totdeauna bine pentru că ea este un apanaj al spiritelor libere. Mi-aduc aminte că într-un număr al “României literare”, împănat de omagii adus zilei de 8 mai – ziua partidului -, titlul cronicii sale literare era “E primăvară. Citesc poeme”. Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlu polemic, asumat conştient ca o detaşare de “chestiunea zilei”. Acelaşi je m’en fiche-isme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiat libertate afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.
joi, 26 noiembrie 2009
Final (de alegeri)
Patru luni epuizante s-au încheiat mai degrabă cu o criză de luciditate decât cu un apocaliptic moment de amărăciune. Am decis la 1 august să particip la alegerile de la Uniune. Proiectul a fost fundamentat pe imaginea din media a Uniunii, pe consultarea legilor din alte ţări privind creaţia şi asociaţiile de creatori. Deloc pe informaţii venite din interiorul Uniunii. Ca şi în alte segmente ale societăţii româneşti, informaţiile sunt proprietatea celor aflaţi la putere. După cum tot ale celor aflaţi în frunte sunt resursele umane, materiale, baza logistică. După 17 iunie, data ultimului Consiliu, Comitetul Director şi Preşedintele au rămas în funcţie pentru a pregăti alegerile. Adică, au încuiat Uniunea şi şi-au văzut de propria campanie electorală. Alegerile nu se câştigă în ziua votului, alegerile se câştigă bătând drumurile ţării spre a te asigura că la Bucureşti, la conferinţă, vor veni cei care te vor vota. Întregul aparat al Uniunii s-a pus în mişcare pentru aceasta: pentru că altfel nu vad de ce s-ar deplasa directorul general (adică administraţia!) Uniunii la alegerile filialelor din ţară, nu înţeleg de ce suite întregi ale conducerii au ţinut morţiş să fie prezente la filiale cu câte 50 de membri. La adunarea generală a Filialei Bucureşti, conducerea USR n-a venit. N-a venit pentru că avându-şi omul lor cu oamenii lui plantaţi acolo era plictisitor să se mai tragă sfori. Până la urmă, nimeni nu ştie câţi electori ar fi trebuit să vină la Buucreşti: dacă în sală au fost anunţaţi 397, atunci înseamnă că toţi membrii USR au plătit cotizaţia, dacă toţi au plătit cotizaţia asta înseamnă că şi toţi de la proză la Bucureşti au plătit-o, deci noi, prozatorii bucureşteni, ar fi trebuit să avem în sală 52 de electori. Au fost trecuţi pe listele de votanţi 40. Cei 12 înlocuitori fac parte probabil din ceea ce se cheamă turişti electorali. Bob cu bob se fac voturile. Şi ele au fost exact (unul sau două în plus!) cât să nu se intre în turul al doilea. Abia după ce-a câştigat, Manolescu a anunţat poporul că era sigur că o să câştige. Cu un partid în spate, sigur că era sigur. Pe la preşedinţia României pierdea cu multă râvnă, după cum şi în faţa lui Eugen Uricarula Uniune a pierdut la fel de cuminte acum două mandate.
Acum, după alegeri, probabil că USR va reveni la ceea ce a fost înaintea alegerilor : nişte birouri goale, pustii, care se mai animă doar când sună şeful de la Paris !
Acum, după alegeri, probabil că USR va reveni la ceea ce a fost înaintea alegerilor : nişte birouri goale, pustii, care se mai animă doar când sună şeful de la Paris !
vineri, 20 noiembrie 2009
„Riscăm să devenim o formă fără fond"
Luni, 23 noiembrie, oamenii de litere decid noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR).
Şapte întrebări pentru candidaţii la preşedinţia Uniunii Scriitorilor:
1 Ce mai reprezintă Uniunea Scriitorilor astăzi; ce ar trebui să reprezinte?
2 Ce salariu are un preşedinte al USR?
3 De ce candidaţi?
4 Ce nu merge acum la USR?
5 Ce demersuri bune pentru scriitori există în momentul de faţă?
6 Ce propuneri aveţi?
7 Ce avantaje aţi avea ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România?
1 Uniunea Scriitorilor din România este o instituţie ce a cunoscut în decursul ultimilor 20 de ani trei crize majore: criza de legitimitate, criza de imagine şi criza managerială. Adică a fost contestată ca fiind o insitituţie de sorginte comunistă, i s-a deteriorat imaginea prin diminuarea imaginii membrilor săi, a risipit rapid resurse financiare şi materiale fără să pună nimic în loc. Cu toate acestea, USR reprezintă azi o instituţie de interes public şi singurul repezentant al breslei în raport cu instituţiile statului.
2 Cred că singurul care ştie ce salariu are un preşedinte al Uniunii este preşedintele, încă în exerciţiu, Nicolae Manolescu.3 Candidez ca să îmi pun în practică un proiect amplu - dar şi de durată - de reformare a Uniunii Scriitorilor din România.
4 Toate merg, dar ori merg prost, ori într-o direcţie greşită. Riscăm să devenim o imensă formă fără fond: avem mecanisme democratice - Consiliul USR, Comitetul Director -, dar care nu funcţionează sau au fost „omorâte" prin formalism, avem director de imagine care habar nu are cum să facă imaginea Uniunii, avem proprietăţi care nu produc, avem un preşedinte cu delegaţie, care stă la Paris o lună şi o singură zi la Bucureşti.
5 Demersurile bune vizează componenta sindicală şi mai puţin cea profesională. Au fost obţinute câteva drepturi pentru scriitori - indemnizaţiile, salariile de merit -, se asigură, cât de cât, ajutoare sociale, funcţionează, tot cât de cât, casele de creaţie la preţuri modice pentru membrii Uniunii. Această componentă socială face Uniunea atractivă pentru o parte (mai vârstnică) a scriitorimii şi deloc atractivă pentru tinerii scriitori.
6 Proiectul meu vizează reformarea instituţiei, pornind de la ceea ce are Uniunea, chiar dacă în fază de conservare, capitalul de imagine. O imagine respectată şi respectabilă va face şi instituţia un partener - social, cultural - respectat şi respectabil. Mai apoi, îmi propun ca Uniunea să fie, împreună cu celelalte uniuni de creaţie, un agent de lobby legislativ. Avem nevoie de legi care să creeze cadrul în care ne exercităm profesia: Legea Dreptului de Împrumut Public, Legea timbrului literar privind literatura clasică, Legea sponsorizării în cultură, lege care să reglementeze direcţionarea subvenţiilor direct către autor nu către edituri sau biblioteci.
7 În actualele condiţii, aş avea avantajul de a intra în conştiinţa colegilor ca reformator al Uniunii Scriitorilor din România şi de a transforma o colectivitate, deocamdată divizată, într-o breaslă la care tinerii să adere nu din interes, ci din mândria de a-i aparţine. Dacă întrebarea vizează avantajele profesionale sau materiale ale funcţiei, vă spun că funcţiile administrative nu creează valori şi că USR nu este atât de bogată încât să producă, prin consecinţe, bogăţii individuale.
cititi si pe: http://www.adevarul.ro/c_reforma_in_USR_0_156584362.html
Eu nu vreau sa-mi "castig" dusmani
"Scriitorul a fost totdeauna privit cu nedisimulat respect pentru faptul ca realizeaza ceva, ceea ce foarte multi nu pot realiza, dar la care multi aspira.""Scriitorul roman se inghesuie sa plateasca editurilor, scriitorul roman se inghesuie sa ofere revistelor, radiourilor, televiziunilor inteligenta, talentul si prestigiul sau gratuit, scriitorul roman ofera cartile sale ca pe ghiocei de 1 martie - iar prietenii, cunoscutii si intamplatorii cred ca iti fac o favoare cand iti primesc cartile! Si atunci, nu-i normal ca lumea sa creada ca scrisul e o placere personala, un moft, un accesoriu la vanitatea personala?!"
lolanda Malamen: Constantin Stan, ti-a fost greu sa iei hotararea de-a candida la functia de presedinte al USR?
Mi-a fost foarte greu. Propunerea de a candida la presedintia Uniunii a venit din partea unor colegi din cateva filiale dupa, de-acum celebra, sedinta de Consiliu din iunie 2009. Am cerut timp de gandire pana la 1 august. Nu e atat de greu sa candidezi, greu e sa decizi, evaluandu-te din toate punctele de vedere, daca ai putea sa conduci o breasla cum e cea scriitoriceasca. Nu stiu cati dintre cei ce aspira la o functie de conducere au citit ceva despre teoria conducerii. Multi vor sefia dintr-un orgoliu nemasurat habar neavand ca este o stiinta si o arta in acelasi timp, ca a fi in fruntea unei colectivitati inseamna altruism si nu egolatrie si egoism. La Uniune, manageriezi nu numai resurse materiale ci si peste 2000 de personalitati puternice, as zice accentuate.
Cititi continuarea pe: http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-11-20&id=261996
duminică, 8 noiembrie 2009
Marele meu prieten Mircea
Surâsuri de invidie
de Mircea Bârsilă
Amarele noastre surâsuri de invidie – ale celor trecuţi
de cincizeci de ani – la gândul obşnuirii căprioarelor
cu prezenţa, prin munţi, a cabanelor pentru vânători.
O să ne preschimbm şi noi în tăuni sau brotăcei
verzi şi care sar prin iarba jilavă, atingând-o succesiv
cu pieptul. Vom pleca.
O să ne despărţim de noi înşine
Vom apune. Iată, sunt nopţi când vine sfârşitul,
sub chipul unui gândac, din întunericul de sub paturi,
şi tot ca un gândac negru –şi care nu a găsit ce căuta –
se face, din nou, nevăzut. O să ne preschimbăm şi noi
desigur, în altceva – aşa este jocul –
şi poate ca nu a mai rămas mult până atunci. Ar trebui
să ne luăm adio de la porumbeii de pe acoperişuri.
Ar trebui să fim gata, în orice moment, de plecare.
vine tot mai des cucuveaua
şi îşi cântă, oţărâtă, de câteva ori, pe-o ulucă,
atât de hulitul ei cântec. Aş utea să schiţez şi eu,
în noapte, ascuţite tipete, din pricini strict păsăreşti.
Aş putea să ating şi eu, în noapte, iarba jilavă,
cu pieptul – înrolat, fără soldă, în oastea risipită
a brotăceilor, Vom pleca, vom spune şi poate că ziua
- ziua aceea! – nu este prea departe. Nu-i aşa, pasăre
hulită a nopţii? Nu-i aşa, noapte,scurtă noapte
de august şi de stele
aşteptând să fie alăptate, dimineaţă de dimineaţă,
în zori: soarele scoate apă din mare, într-o vadră legată
cu o frânghie
şi o dă de băut aştrilor, tuturor aştrilor, unul după altul.
Poezia face parte din volumul “Monede cu portretul meu” ce va fi lansat, alături de romanul meu “Trăieşte şi mergi mai departe”, marţi, 10 noimebrie, orele 14 la Sala Oglinzilor din Sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei 115. Cele două volume au fost premiate la concursul naţional “Literatura modernă", Piteşti, 2009.
de Mircea Bârsilă
Amarele noastre surâsuri de invidie – ale celor trecuţi
de cincizeci de ani – la gândul obşnuirii căprioarelor
cu prezenţa, prin munţi, a cabanelor pentru vânători.
O să ne preschimbm şi noi în tăuni sau brotăcei
verzi şi care sar prin iarba jilavă, atingând-o succesiv
cu pieptul. Vom pleca.
O să ne despărţim de noi înşine
Vom apune. Iată, sunt nopţi când vine sfârşitul,
sub chipul unui gândac, din întunericul de sub paturi,
şi tot ca un gândac negru –şi care nu a găsit ce căuta –
se face, din nou, nevăzut. O să ne preschimbăm şi noi
desigur, în altceva – aşa este jocul –
şi poate ca nu a mai rămas mult până atunci. Ar trebui
să ne luăm adio de la porumbeii de pe acoperişuri.
Ar trebui să fim gata, în orice moment, de plecare.
vine tot mai des cucuveaua
şi îşi cântă, oţărâtă, de câteva ori, pe-o ulucă,
atât de hulitul ei cântec. Aş utea să schiţez şi eu,
în noapte, ascuţite tipete, din pricini strict păsăreşti.
Aş putea să ating şi eu, în noapte, iarba jilavă,
cu pieptul – înrolat, fără soldă, în oastea risipită
a brotăceilor, Vom pleca, vom spune şi poate că ziua
- ziua aceea! – nu este prea departe. Nu-i aşa, pasăre
hulită a nopţii? Nu-i aşa, noapte,scurtă noapte
de august şi de stele
aşteptând să fie alăptate, dimineaţă de dimineaţă,
în zori: soarele scoate apă din mare, într-o vadră legată
cu o frânghie
şi o dă de băut aştrilor, tuturor aştrilor, unul după altul.
Poezia face parte din volumul “Monede cu portretul meu” ce va fi lansat, alături de romanul meu “Trăieşte şi mergi mai departe”, marţi, 10 noimebrie, orele 14 la Sala Oglinzilor din Sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei 115. Cele două volume au fost premiate la concursul naţional “Literatura modernă", Piteşti, 2009.
marți, 3 noiembrie 2009
Proprietate intelectuala
Proiect pentru scoaterea din coma a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti
Numeric şi calitativ, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este cea mai importantă filială a Uniunii Scriitorilor din România. Aceasta este realitatea de la care trebuie să plecăm atunci când îi analizăm activitatea şi îi trasăm liniile dezvoltării viitoare.
Asadar, prima şi cea mai dureroasă constatare este că ASB, noi, nu avem o identitate vizibilă. Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este doar un nume – ba chiar şi acela aproape necunoscut. Suntem o sumă de membri plătitori de cotizaţie care nu prea simt ca aparţin unei asociaţii profesionale, culturale, spirituale... Unei asociaţii bine reliefate, cu un specific şi cu o activitate care să o invidualizeze – astfel încât să devină o parte a identităţii publice bucurestene – asa cum este normal să fie.
Dar, deocamdată, constatăm limpede că :
- Bucureştiul nu are o revistă.
- Bucureştiul nu are un festival de literatură.
- Bucureştiul – cu cei 1000 de scriitori plătitori de cotizaţie – îşi înghesuie activitatea într-un sediu mare – atât de mare cât este bucătăria Asociaţiei din Alba Iulia, care are 50 de membri.
Bucureştiul este prezent în presă în special prin ferpare – măcar acestea sunt difuzate conştiincios, ce-i drept!
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI UN FEL DE vizibilitate în cadrul Uniunii.
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI CEA MAI MICA PUTERE în cadrul Uniunii.
Alte filiale, mult mai mici, şi-au căpătat, şi-au impus ori au fost ajutate să îşi câştige un rol activ în mersul Uniunii.
Noi suntem o sumă de valori trăitoare la Bucureşti, dar nu suntem Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Noi suntem mare mută de votanţi. La acest rol a fost redusă, deseori, Asociaţia noastră,
De asemenea, conform principiilor reprezentativităţii, ASB trebuie să se regăsească, în raport cu numărul membrilor săi, cu prestigiul conferit de valoarea membrilor săi, cu contribuţiile financiare ale membrilor săi –plata cotizaţiei şi a timbrului literar – în tot ceea ce este USR şi în tot ceea ce întreprinde USR: adică, în structurile de conducere şi în deciziile pe care le ia uniunea (acordare de premii, plecări în străinătate, participări la colocvii, simpozioane, festivaluri naţionale şi internaţionale, includeri în programe şi proiecte culturale, programe de traducere etc.) Ne respectăm colegii şi respectăm filialele din întreaga ţară, nu credem că deţinem monopolul valoric şi nici că “soarele tuturor scriitorilor de la Bucureşti răsare”, însă nici nu putem fi de acord să ne regăsim pe aceeaşi treaptă, în numele unui egalitarism fariseic, cu filiale care abia şi-au adunat 50 de membri spre a se constitui.
Mi se va obiecta cu prevederile Statului; deţinem un număr proporţional cu numărul membrilor in Consiliul Uniunii. Experienţa de până acum ne arată că, din momentul în care am trimis membri în Consiliu, aceştia nu au reprezentat cu adevărat intresele Asociaţiei. Nu aduc nicio vină colegilor noştri care au fost în Consiliu că au votat, că au susţinut, adesea fără să îşi dea seama, jocuri de interes ale conducerii Uniunii sau ale unor grupuri. La nivelul Comitetului Director al ASB, nu a fost trasată o linie de conduită care să le ghideze luările de poziţii şi voturile. Simptomatic este faptul că nu am reuşit să impunem prin Statut ca preşedintele ASB să fie de drept vicepreşedinte al Uniunii. Sunt sigur ca Iaşiul sau Clujul – dacă ar fi avut forţa // ponderea noastră cantitativă şi calitativă – ar fi obţinut fara îndoiala acest lucru!
Cui a folosit faptul ca preşedintele ASB nu este şi vicepreşedinte Uniunii ? Nu ştiu... Dar ştiu clar ca acest lucru nu a fost în favoarea Asociatiei noastre!
Principiile care trebuie să guverneze conducerea
- activarea rolului Comitetului Director al Filialei, astfel încât fiecare membru să participe la proiecte şi programe, cu atribuţii clar definite
- stabilirea unor direcţii care să confere coerenţă şi continuitate
a) direcţia de comunicare şi relaţii publice
b) direcţia de proiecte şi programe
c) direcţia de relaţii cu instituţiile culturale (ARCUB, teatre, cinema-uri, centrele culturale etc.) şi autorităţile bucureştene (Primăria Generală a Capitalei, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, licee, Sindicate)
- cooptarea în întregul mecanism de elaborare de strategii, proiecte şi programe şi de punerea lor în practică a unui număr cât mai mare de membri ai Filialei, în condiţiile în care există colegi specialişti în toate domeniile vieţii sociale, politice, culturale
- fermitate în privinţa restructurării din mers a componenţei CD atunci când se constată lipsă de interes, inactivitate, absenteism (fie el şi justificat) – acceptarea de a deveni membru ales al CD însemnând şi acceptarea responsabilităţilor, nu numai a onoarei, de a fi în conducerea Filialei
Administrativ
- se vor începe demersuri reale şi realiste pentru obţinerea unui sediu corespunzător, pe măsura importanţei Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Si anume :
a) prin obţinerea unui alt spaţiu
b) prin folosirea celui existent numai pentru ASB (prin mutarea revistei “Vieţii Româneşti” în clădirea din Calea Victoriei 133)
c) prin alocare de spaţii în sediul USR din Calea Victoriei 115
Pâna atunci, vom solicita Uniunii doua încaperi în sediul din Calea Victoriei 115, unde să îşi desfăşoare activitatea cele două secţii –poezia şi proza – mai mari decât cele mai multe filiale din ţară
- prelungirea orarului de activitate în sediul ASB, prin stabilirea, în cadrul aceloraşi contracte, a două ture pentru secretare: 10-14, 14-18, sau cu o suprapunere de două ore (10-12), astfel incât programul (10-16) să fie accesibil şi membrilor ASB care nu pot trece în cursul dimineţii pe la sediul asociaţiei
- stabilirea unui program minimal obligatoriu pentru preşedinte şi membrii Comitetului Director retribuiţi
- obtinerea unui buget corespunzator pentru ASB, care a beneficiat – la 1000 de membri ! – de jumatate din suma pe care a avut-o Iasi-ul la 250 de membri !... Deci, cei 1000 de scriitori bucuresteni fac cam cât 125 de scriitori din tara...
- constituirea unei Asociaţii culturale nonprofit, nonguvernamentală prin care să se poată obţine şi derula fondurile pentru proiectele şi programele proprii ale Filialei
identitate şi vizibilitate
- departamentul de comunicare şi relaţii publice va avea ca principal obiectiv vizibilitatea filialei
a) va numi un purtător de cuvânt
b) va stabili parteneriate şi colaborări cu televiziuni şi radiouri, identificând teme şi subiecte de interes comun legate de Bucureşti şi de Bucureştiul literar
c) va organiza evenimente mediatice
d) va avea conferinţe şi întâlniri lunare cu presa
- se va organiza un concurs de proiecte în vederea editării unei reviste de cultură a Bucureştiului şi Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; CD va stabili şi va anunţa public criteriile editoriale şi manageriale după care va juriza proiectele
- se vor organiza, în parteneriat cu unul din teatrele bucureştene, spectacole, măcar lunare, de literatură, muzică şi arte plastice
- membrii ASB absolvenţi ai liceelor bucureştene vor fi sprijiniţi în a ţine o constantă legătură cu generaţiile actuale ale şcolilor pe care le-au absolvit, prin lansări de carte, conferinţe, întâlniri, prin cenaclurile şi revistele şcolare, dar nu în cadre formaliste şi rigide, ci ţinând seama de preocupările, valorile şi aspiraţiile tinerilor
- CD va trasa membrilor ASB din Consiliul USR să propună şi să susţină adoptarea în Statut a unui articol care să prevadă ca Preşedintele Filialei Bucureşti să fie de drept unul dintre vicepreşedinţii Uniunii
- ASB se va implica prin activităţi proprii şi specifice în manifestările “Zilele Oraşului Bucureşti”
Proiecte şi programe
- se vor întreprinde demersuri de înfiinţare a minim 10 burse de creaţie, anual, identificându-se finanţatori, parteneri, sponsori cum ar fi Primăria Generală a Capitalei şi primăriile de sector, Sindicatele, Băncile, firmele private, oamenii de afaceri; bursele de creaţie vor fi acordate pe baza unui proiect în cadrul unei tematici impuse de finanţator sau sponsor, fie în baza unui proiect liber evaluat de Comitetul Director; bursa de creaţie se va acorda în baza unui contract cu beneficiarul în care se va stipula drepturile şi obligaţiile acestuia
- se va realiza un program de lecturi publice în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universităţile private, Sindicatele şi Mediasind, programul va avea în vedere şi va realiza diverse tipuri de colaborări în funcţie de partener
- Se vor realiza contactî în vederea unor viitoare colaborări cu Institutele Culturale care funcţionează în Bucureşti. propunânud-se lecturi bilingve, prezentări de autori, proiecte comune de cunoaştere reciprocă a literaturilor
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principală obligaţie
accesarea de fonduri naţionale şi europene, constituindu-şi un portofoliu de propuneri de la membrii Asociaţiei, urmârind permanent cerinţele şi sugestiile, programele Agenţiilor naţionale, Ministerului Culturii sau forurilor europene
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principal obiectiv organizarea, încă din anul 2010, la Bucureşti, a unui Festival de proză, parte integrantă a manifestărilor dedicate Zilelor Bucureştiului, Festival ce se poate desfăşura în colaborare cu Centrul Cultural Brâncovenesc de la Mogoşoaia
Social
- Ca instituţie a Bucureştiului, reprezentând Bucureştiul, Asociaţia poate şi trebuie să fie mult mai activă în rezolvarea multor probleme sociale ale membrilor săi apelând la Primăria Generală, la primăriile de sector, la Fundaţii şi Asociaţii cu specific umanitar. Va trebui să identificăm cazurile dramatice şi, cu toată delicateţea, va trebui să le rezolvăm prin tot ceea ce ne stă în puteri nouă ca membrii ai Asociaţiei. dar şi nouă ca breaslă cu influenţă şi onorabilitate
- Iniţiativa secţiei proză de a-şi sărbători membrii născuţi în luna respectivă (pe 17 noiembrie îi vom sărbători pe cei născuţi în aceasta lună) se poate extinde la nivelul întregii Asociaţii,
- Vom sărbători şi vom dedica manifestări de omagiere a senorilor scriitorilor bucureşteni.
Am postat proiectul spre a-l face public ca proprietate intelectuală. Folosirea integrală sau parţială a acestui proiect, fără acordul autorului, este strict interzisă.
© Constantin Stan
Numeric şi calitativ, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este cea mai importantă filială a Uniunii Scriitorilor din România. Aceasta este realitatea de la care trebuie să plecăm atunci când îi analizăm activitatea şi îi trasăm liniile dezvoltării viitoare.
Asadar, prima şi cea mai dureroasă constatare este că ASB, noi, nu avem o identitate vizibilă. Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este doar un nume – ba chiar şi acela aproape necunoscut. Suntem o sumă de membri plătitori de cotizaţie care nu prea simt ca aparţin unei asociaţii profesionale, culturale, spirituale... Unei asociaţii bine reliefate, cu un specific şi cu o activitate care să o invidualizeze – astfel încât să devină o parte a identităţii publice bucurestene – asa cum este normal să fie.
Dar, deocamdată, constatăm limpede că :
- Bucureştiul nu are o revistă.
- Bucureştiul nu are un festival de literatură.
- Bucureştiul – cu cei 1000 de scriitori plătitori de cotizaţie – îşi înghesuie activitatea într-un sediu mare – atât de mare cât este bucătăria Asociaţiei din Alba Iulia, care are 50 de membri.
Bucureştiul este prezent în presă în special prin ferpare – măcar acestea sunt difuzate conştiincios, ce-i drept!
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI UN FEL DE vizibilitate în cadrul Uniunii.
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI CEA MAI MICA PUTERE în cadrul Uniunii.
Alte filiale, mult mai mici, şi-au căpătat, şi-au impus ori au fost ajutate să îşi câştige un rol activ în mersul Uniunii.
Noi suntem o sumă de valori trăitoare la Bucureşti, dar nu suntem Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Noi suntem mare mută de votanţi. La acest rol a fost redusă, deseori, Asociaţia noastră,
De asemenea, conform principiilor reprezentativităţii, ASB trebuie să se regăsească, în raport cu numărul membrilor săi, cu prestigiul conferit de valoarea membrilor săi, cu contribuţiile financiare ale membrilor săi –plata cotizaţiei şi a timbrului literar – în tot ceea ce este USR şi în tot ceea ce întreprinde USR: adică, în structurile de conducere şi în deciziile pe care le ia uniunea (acordare de premii, plecări în străinătate, participări la colocvii, simpozioane, festivaluri naţionale şi internaţionale, includeri în programe şi proiecte culturale, programe de traducere etc.) Ne respectăm colegii şi respectăm filialele din întreaga ţară, nu credem că deţinem monopolul valoric şi nici că “soarele tuturor scriitorilor de la Bucureşti răsare”, însă nici nu putem fi de acord să ne regăsim pe aceeaşi treaptă, în numele unui egalitarism fariseic, cu filiale care abia şi-au adunat 50 de membri spre a se constitui.
Mi se va obiecta cu prevederile Statului; deţinem un număr proporţional cu numărul membrilor in Consiliul Uniunii. Experienţa de până acum ne arată că, din momentul în care am trimis membri în Consiliu, aceştia nu au reprezentat cu adevărat intresele Asociaţiei. Nu aduc nicio vină colegilor noştri care au fost în Consiliu că au votat, că au susţinut, adesea fără să îşi dea seama, jocuri de interes ale conducerii Uniunii sau ale unor grupuri. La nivelul Comitetului Director al ASB, nu a fost trasată o linie de conduită care să le ghideze luările de poziţii şi voturile. Simptomatic este faptul că nu am reuşit să impunem prin Statut ca preşedintele ASB să fie de drept vicepreşedinte al Uniunii. Sunt sigur ca Iaşiul sau Clujul – dacă ar fi avut forţa // ponderea noastră cantitativă şi calitativă – ar fi obţinut fara îndoiala acest lucru!
Cui a folosit faptul ca preşedintele ASB nu este şi vicepreşedinte Uniunii ? Nu ştiu... Dar ştiu clar ca acest lucru nu a fost în favoarea Asociatiei noastre!
Principiile care trebuie să guverneze conducerea
- activarea rolului Comitetului Director al Filialei, astfel încât fiecare membru să participe la proiecte şi programe, cu atribuţii clar definite
- stabilirea unor direcţii care să confere coerenţă şi continuitate
a) direcţia de comunicare şi relaţii publice
b) direcţia de proiecte şi programe
c) direcţia de relaţii cu instituţiile culturale (ARCUB, teatre, cinema-uri, centrele culturale etc.) şi autorităţile bucureştene (Primăria Generală a Capitalei, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, licee, Sindicate)
- cooptarea în întregul mecanism de elaborare de strategii, proiecte şi programe şi de punerea lor în practică a unui număr cât mai mare de membri ai Filialei, în condiţiile în care există colegi specialişti în toate domeniile vieţii sociale, politice, culturale
- fermitate în privinţa restructurării din mers a componenţei CD atunci când se constată lipsă de interes, inactivitate, absenteism (fie el şi justificat) – acceptarea de a deveni membru ales al CD însemnând şi acceptarea responsabilităţilor, nu numai a onoarei, de a fi în conducerea Filialei
Administrativ
- se vor începe demersuri reale şi realiste pentru obţinerea unui sediu corespunzător, pe măsura importanţei Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Si anume :
a) prin obţinerea unui alt spaţiu
b) prin folosirea celui existent numai pentru ASB (prin mutarea revistei “Vieţii Româneşti” în clădirea din Calea Victoriei 133)
c) prin alocare de spaţii în sediul USR din Calea Victoriei 115
Pâna atunci, vom solicita Uniunii doua încaperi în sediul din Calea Victoriei 115, unde să îşi desfăşoare activitatea cele două secţii –poezia şi proza – mai mari decât cele mai multe filiale din ţară
- prelungirea orarului de activitate în sediul ASB, prin stabilirea, în cadrul aceloraşi contracte, a două ture pentru secretare: 10-14, 14-18, sau cu o suprapunere de două ore (10-12), astfel incât programul (10-16) să fie accesibil şi membrilor ASB care nu pot trece în cursul dimineţii pe la sediul asociaţiei
- stabilirea unui program minimal obligatoriu pentru preşedinte şi membrii Comitetului Director retribuiţi
- obtinerea unui buget corespunzator pentru ASB, care a beneficiat – la 1000 de membri ! – de jumatate din suma pe care a avut-o Iasi-ul la 250 de membri !... Deci, cei 1000 de scriitori bucuresteni fac cam cât 125 de scriitori din tara...
- constituirea unei Asociaţii culturale nonprofit, nonguvernamentală prin care să se poată obţine şi derula fondurile pentru proiectele şi programele proprii ale Filialei
identitate şi vizibilitate
- departamentul de comunicare şi relaţii publice va avea ca principal obiectiv vizibilitatea filialei
a) va numi un purtător de cuvânt
b) va stabili parteneriate şi colaborări cu televiziuni şi radiouri, identificând teme şi subiecte de interes comun legate de Bucureşti şi de Bucureştiul literar
c) va organiza evenimente mediatice
d) va avea conferinţe şi întâlniri lunare cu presa
- se va organiza un concurs de proiecte în vederea editării unei reviste de cultură a Bucureştiului şi Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; CD va stabili şi va anunţa public criteriile editoriale şi manageriale după care va juriza proiectele
- se vor organiza, în parteneriat cu unul din teatrele bucureştene, spectacole, măcar lunare, de literatură, muzică şi arte plastice
- membrii ASB absolvenţi ai liceelor bucureştene vor fi sprijiniţi în a ţine o constantă legătură cu generaţiile actuale ale şcolilor pe care le-au absolvit, prin lansări de carte, conferinţe, întâlniri, prin cenaclurile şi revistele şcolare, dar nu în cadre formaliste şi rigide, ci ţinând seama de preocupările, valorile şi aspiraţiile tinerilor
- CD va trasa membrilor ASB din Consiliul USR să propună şi să susţină adoptarea în Statut a unui articol care să prevadă ca Preşedintele Filialei Bucureşti să fie de drept unul dintre vicepreşedinţii Uniunii
- ASB se va implica prin activităţi proprii şi specifice în manifestările “Zilele Oraşului Bucureşti”
Proiecte şi programe
- se vor întreprinde demersuri de înfiinţare a minim 10 burse de creaţie, anual, identificându-se finanţatori, parteneri, sponsori cum ar fi Primăria Generală a Capitalei şi primăriile de sector, Sindicatele, Băncile, firmele private, oamenii de afaceri; bursele de creaţie vor fi acordate pe baza unui proiect în cadrul unei tematici impuse de finanţator sau sponsor, fie în baza unui proiect liber evaluat de Comitetul Director; bursa de creaţie se va acorda în baza unui contract cu beneficiarul în care se va stipula drepturile şi obligaţiile acestuia
- se va realiza un program de lecturi publice în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universităţile private, Sindicatele şi Mediasind, programul va avea în vedere şi va realiza diverse tipuri de colaborări în funcţie de partener
- Se vor realiza contactî în vederea unor viitoare colaborări cu Institutele Culturale care funcţionează în Bucureşti. propunânud-se lecturi bilingve, prezentări de autori, proiecte comune de cunoaştere reciprocă a literaturilor
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principală obligaţie
accesarea de fonduri naţionale şi europene, constituindu-şi un portofoliu de propuneri de la membrii Asociaţiei, urmârind permanent cerinţele şi sugestiile, programele Agenţiilor naţionale, Ministerului Culturii sau forurilor europene
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principal obiectiv organizarea, încă din anul 2010, la Bucureşti, a unui Festival de proză, parte integrantă a manifestărilor dedicate Zilelor Bucureştiului, Festival ce se poate desfăşura în colaborare cu Centrul Cultural Brâncovenesc de la Mogoşoaia
Social
- Ca instituţie a Bucureştiului, reprezentând Bucureştiul, Asociaţia poate şi trebuie să fie mult mai activă în rezolvarea multor probleme sociale ale membrilor săi apelând la Primăria Generală, la primăriile de sector, la Fundaţii şi Asociaţii cu specific umanitar. Va trebui să identificăm cazurile dramatice şi, cu toată delicateţea, va trebui să le rezolvăm prin tot ceea ce ne stă în puteri nouă ca membrii ai Asociaţiei. dar şi nouă ca breaslă cu influenţă şi onorabilitate
- Iniţiativa secţiei proză de a-şi sărbători membrii născuţi în luna respectivă (pe 17 noiembrie îi vom sărbători pe cei născuţi în aceasta lună) se poate extinde la nivelul întregii Asociaţii,
- Vom sărbători şi vom dedica manifestări de omagiere a senorilor scriitorilor bucureşteni.
Am postat proiectul spre a-l face public ca proprietate intelectuală. Folosirea integrală sau parţială a acestui proiect, fără acordul autorului, este strict interzisă.
© Constantin Stan
duminică, 1 noiembrie 2009
Premiu pentru "Traieste si mergi mai departe"
Deocamdata, doar o imagine de la premierea romanului "Traieste si mergi mai departe" si de la lansarea sa la Biblioteca Judeteana Pitesti. Bucuruia a fost cu atat mai mare cu cat la Poezie, castigator a fost volumul unui mare poet de a carui prietenie sunt foarte mandru: Mircea Barsila. Cu cititorii bucuresteni ne vom intalni amandoi, marti, 10 noiembrie, fie la Muzeul National al Literaturii Romane, fie la Sala Oglinzilor din sediul Uniunii Scriitorilor din Romania. Locul si ora exacte le vom stabili dupa ce vor trece alegerile de la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, adica de marti incolo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
